La treizeci și cinci de ani
culeg roadele
Un coș cu toate cele aduse
Ca pe cea mai grea moștenire
de-acasă
Un coș cu puținul bine făcut
Atât de ușor, că dacă pun un șezlong
înăuntru,
Mai mulți oaspeți deodată
Se pot legăna
Și-un coș în care de-a valma
E greul, făcut ghem,
Cine să-l poată tăia?
Cine să se mai întrebe dacă-a pășit
Pe drumul ce duce spre-o poartă?
La treizeci și cinci de ani
Când boala tânără iese
În hainele noi, croite cu grijă,
Le duc pe toate în spate
Tot subțiindu-mă, ca ele
Să poată să crească,
Tot adunându-mă, ca ele
Să se poată cât mai bine vedea
La treizeci și cinci de ani
Sunt mică de tot sub trei
Coșuri uriașe,
De parcă, de-acum, după voia lor
Doar ele mă vor purta
Stânga-împrejur nu mai fac,
Căci în inimă toți aricii
aleargă deodată.
Bravo, copil minune! O poezie minunată, scrisă într-un mod incredibil de o elevă de clasa a 4-a!
În poză apare mama Ioanei?
Doamne-ferește! Iuliane, te-au urâțit prieteniile astea 🙂