La începutul săptămânii am lansat cea de-a noua temă a noului sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Convinge, printr-un discurs, un trib de canibali să nu te mănânce.
Concursul se încheie duminică, 10 martie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineața de luni, 11 martie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
Textul de mai jos este unul din textele finaliste:
***
De lângă cazanul pe cale să clocotească, le spun STOP, cu o privire hotărâtă, cum nu mai reuşisem să am în toată viaţa mea. Şeful tribului, un tip solid, pletos şi acoperit doar la jumătate, pictat inestetic pe chip, se opreşte din dans pentru o clipă. Îi simt, printr-o energie primordială, cu care eram cu toţii înzestraţi cândva, că mă place într-un fel uşor diferit de ceilalţi, care salivau la gândul cât de apetisantă voi fi. El mă eliberase pe muchie de cuţit din gurile celor doi canibali, care mă găsiseră primii pe plaja lor, cu faţa în nisipul acela fin, cu gust de alge şi sare.
Aşa că mă agăţ nebuneşte de licărul acela de speranţă şi îi cer, cu o privire măgulitoare – aşa cum doar femeile ştiu să aibă în anumite situaţii – o ultimă dorinţă.
Mă cântăreşte din nou cu ochii săi mari şi mi se supune. Sunt pe drumul cel bun! Mi se dezleagă funiile din jurul încheieturilor, mă îndepărtez de cazan şi alerg, în paşi de dans, unduindu-mi trupul, în mijlocul pădurii, îmbiindu-l să mă urmeze. Peste umăr, privesc în spate şi îi observ pupilele cum i se contractă. Le ordonă supuşilor săi să îşi lase toiegele ascuţite la pământ şi mă urmează. Îmi petrec după mijloc o frunză lată de palmier, mi-o susţin cu o liană şi mă opresc în mijlocul unei poieni înţesate cu plante fel de fel.
Pe margini, trei cocotieri se înalţă maiestuos în aerul acela curat şi sălbatic. Îmi folosesc îndemânarea ca să ajung la fructele sale şi izbutesc să culeg două, pe care i le arunc, iar el le prinde cu o exactitate care mă surprinde şi astăzi. Mă încurajează să îi sar şi eu în braţe, mă las în voia lui şi mă prinde cu braţele sale puternice. Îi mulţumesc din priviri, îmi înclin capul în faţa sa uşor şi mă imită, la rându-i. Ne aşezăm împreună lângă copac, ne încrucişăm picioarele şi stăm unul în faţa celuilalt. În timp ce îi fredonez versurile de la Somewhere, over the rainbow, îi arăt cum găuresc nuca de cocos în capăt cu o piatră ascuţită, mă împrospătez cu sucul său dulce, face şi el la fel, iar reacţia e una pe care o sperasem. Cu o piatră mai mare, bat repetitiv în coaja sa tare, o întorc pe toate părţile şi izbutesc să o sparg. Îi ofer o jumătate şi gustă din pulpa fructului după ce mă priveşte pe mine cum fac asta. Îi explic că se numeşte copacul vieţii pentru că se fac peste o sută de chestii din el, îmi masez abdomenul cu mişcări circulare şi înţelege că e o sursă valoroasă de hrană. O urmă de bucurie puerilă i se strecoară pe faţa lui mânjită, prin tradiţiile lor obscure. Îi prind mâna într-a mea şi îi arăt pe rând ceea ce văd la poalele poienii: cherimoya, tamrillo, baby ananas, maracujo şi tamarind, la distanţe scurte una de cealaltă. Gustăm împreună din toate, uneori ne strâmbăm şi alteori zâmbim. E timpul, îmi spun. Mă ridic şi îi spun răspicat şi rar, prieteneşte, şi hotărâtă:
Priveşte atent în jurul tău, e o grădină bogată, supraîncărcată de hrană. Natura ne oferă deja, cu braţele deschise, tot ceea ce ne trebuie. . Preţuiţi şi valorficaţi deja darurile dimprejur, sunt nenumărat de multe. Continuaţi viaţa plantelor, plantaţi copaci şi împrăştiaţi seminţe chiar şi în îndepărtări. Aveţi grijă de natură aşa cum ea are grijă de voi, de mine, de noi toţi. Fiţi prieteni, chiar foarte buni prieteni…Îi etalam împrejurimile la fel cum un mare bogătaş şi-ar arăta maşinile şi casele. Mă privea atent şi părea să priceapă ceea ce îi dezvăluisem. Absolut NU aveţi nevoie de carne pentru a supravieţui. Pe oameni NU îi mâncaţi, ci convieţuiţi, creaţi prietenie şi solidaritate, dragoste şi alte vieţi, împreună. Faceţi lucruri noi, descoperiţi-vă abilităţile, şi rămâneţi la un loc cu fiecare făptură ce vă seamănă mai mult sau mai puţin căci doar aşa veţi fi mai puternici. Nu vă războiţi, căci viaţa e mai scurtă ca un fir de aţă şi un singur veşmânt răcoros luăm după noi ca nefiinţe. Cât despre mine, şi l-am ţintuit în ochi pe şef, îţi port doar prietenie, să-mi fie cu părere de rău, dar un bărbat alb şi înalt, mă aşteaptă deja în îndepărtări, are casa în sufletul meu, iar eu o am într-al său, ia aminte, cucereşte inimi, nu le pune pe frigărui, că nu ştii ce pierzi. I-am făcut cu ochiul, iar el a zâmbit într-un fel ştrengăresc.
Vântul adie şi leagănă frunzele copacilor ca o chemare la linişte. Îi întind mâna, spre a îi cere prietenia, dar el îşi duce mâna la piept şi apoi o întinde către mine. Ochii îi sclipesc, dar se resemnează într-un moment de tăcere. Le face semn celor din trib, care ne pândiseră dintre tufişuri tot timpul, gata să acţioneze şi ei se apropie. Pe o limbă ciudată, cu nişte sunete neinteligibile mie, le dă ordin să îmi repare barca răsturnată pe plajă puţin mai departe. Natura însăşi mă salvase din ghearele lor. Le-am deschis o altă cale în viaţă, cu orizonturi mai largi. Am înţeles totuşi ceva în plus în ziua aceea: mesajul – cea mai mare parte – nu era doar pentru ei, ci pentru noi toţi care o dispreţuim fără de voie pe Mama Natură şi îi mâncăm, la propriu animalele, atunci când ne putem înfrupta din deliciile Sale.
