Sînt mulți ani de cînd tac la colțul străzii, fie în picioare, fie așezat pe un scaun sau de-a dreptul pe jos. Am mereu asupra mea – și îl țin în așa fel încît să fie cît mai vizibil – un carton pe care scrie: „PĂSTRAȚI LINIȘTEA INTERIOARĂ“. Nimic din înfățișarea mea nu ar da de înțeles că aș cerși, însă, cu toate astea, au fost destule persoane care mi-au întins bani, și bănuiala mea este că asta s-a întîmplat numai din cauza bastonului. Port mereu asupra mea un baston. Este un baston pentru orbi, made in Taiwan, pe care mi l-am cumpărat de pe Internet cu 10 euro. Totuși, pentru a nu intra pe un teritoriu pe care vederea bună cu care sînt înzestrat mi-l face interzis, mi-am vopsit bastonul în galben. Visul meu e să văd cît mai mulți oameni pe stradă cu bastoane galbene în mîini, purtîndu-le ca pe niște raze de soare care le țîșnesc din podurile palmelor. Ar fi semnul distinctiv al tăcuților din acest oraș plin de oameni care nu se opresc o clipă din vorbit.

În urmă cu cîțiva ani, la colțul străzii unde obișnuiam pe atunci să tac se găsea un orb. N-am intrat niciodată în vorbă cu el, însă nu este exclus ca el să îmi fi simțit, în anumite momente, prezența. Ai fi zis că e un orb oarecare, vreun homer de duzină, vreun borges anonim, dacă nu ar fi fost acoperit cu pene din cap pînă-n picioare. Copiii din cartier îi spuneau Orbul Găinilor. Orbul cotcodăcea abia mișcîndu-și buzele, penele tremurau pe el ca niște frunze mișcate de vînt, copiii se apropiau de el și îi strigau: „Ești un dumnezeu, nene! Ești un dumnezeu, nene!“, îi dăruiau ouă crude pe care le șterpeleau de pe tarabele unei piețe din apropiere. Orbul Găinilor le înghițea cu tot cu coajă. Apoi, într-o zi, Orbul Găinilor nu a mai apărut la acel colț de stradă, iar copiii, simțindu-i lipsa, s-au pus pe strigat: „Dumnezeu a murit! Dumnezeu a murit!“.