Lecția de umilință

Observ că se poartă Chef-ii, că există o întreagă construcție de imagine în jurul acestui concept – Chef Cutărică , cool și cu fața pe un borcan de maioneză făcută din ceva similar cu ouăle sau Chef Icsulică – mare simpatic, cu discurs din popor despre ingrediente sănătoase și gustoase exact ca cele folosite la chips-urile pe care le promovează. Se poartă, ce să zic, mai ales la televizor e musai să ai un Chef invitat care să-ți spună cum stă treaba.

Însă nu despre Chef-i aș fi vrut să scriu azi, ci despre bucătari, căci dacă mă întrebi ce e acela un Chef nu știu să-ți răspund exact, Dex-ul nu prea mă ajută, iar ajutorul din public vine cu părerea cum că ar fi un bucătar care le spune altora cum să gătească.

În ultimii ani, am angajat în calitate de empiric antreprenor în ale cârciumilor, mulți bucătari. Și când spun mulți înseamnă că realmente nu le mai știu numărul. Și de-ai noștri și de-ai lor, de pe afară, sute de interviuri, sute de ore de discuții cu cavaleri ai polonicului, personalități diferite, tipologii variate, unele total scăpate de sub control, extrovertiți, introvertiți, viciați, temători, suspicioși, agresivi… dar, îi ghicești pe cei buni, deși nu se arată, îi simți. Au ceva în privire, o lucire ciudată ce ascunde un freamăt interior, o furtună ținută în lanțurile lui Prometeu, un zbucium specific oamenilor într-o permanentă căutare a ceva ce până la urmă se va dovedi că nu există. Privirea unui bucătar este modul său preferat de conversație. Cei buni vorbesc puțin, au impresia că îi ții din treabă, că mereu e ceva pe foc care stă să se ardă. Aceeași privire, la ceas târziu în noapte, când focurile s-au stins, după o seară aglomerată, are ceva din greutatea întregului Univers, e plată, e spre nicăieri, e tristă, e comparabilă cu cea a unui miner ieșit din galerie după 12 ore de săpat. Așezat pe un colț de masă, cu un pahar de vin rămas sau pe caldarâmul din spatele bucătăriei trăgând cu sete dintr-o țigară ce pare mereu a fi ultima, este la ora lui de liniște, nu dă telefoane să-i spună cuiva că sosul a fost perfect, nu-și face un selfie de Facebook cu #ilovemyjob, cel mult face o listă de necesare pentru a doua zi. Dacă e să mă întrebați pe mine, să fii un bucătar bun e cea mai grea meserie din lume. Pentru că e o artă, și nu e o artă care rămâne, e cea mai efemeră din câte au existat sau vor exista vreodată. E ca și cum ai fi pianist și în fiecare seară ai interpreta aceleași partituri pentru o audiență restrânsă, doar că în momentul în care concertul s-a încheiat nu mai rămâne nimic în afara memoriei spectatorilor, nu poate fi înregistrat un CD, nu poate exista o filmare, absolut nimic. Iar cei care sunt cu adevărat artiști înțeleg asta, înțeleg că fiecare farfurie care pleacă din bucătărie este un concert privat, pentru un singur spectator, este o conversație despre viață, simțuri, fericire, ce dispare foarte repede. Cât despre fericirea lor… e complicat. Vorba lui Hemingway – “Fericirea la oamenii inteligenți este cel mai rar lucru pe care-l știu”.

Acum câțiva ani, soarta și o Vespa ce scotea fum din plin m-au dus într-un sat din Sicilia despre care n-ar fi mare lucru de zis. Nu-l găsești în ghiduri de călătorie, nu s-a filmat nimic celebru acolo. Un sat. Fiind ora prânzului, am zis că n-are ce să fie foarte rău într-o cârciumă sătească. Erau vreo patru. Una însă mi-a tras atenția prin faptul că la intrare, pe un scaun scorojit, stătea o doamnă în vârstă, îmbrăcată în negru, ce ținea lista cu mesele. În fața locantei, oamenii așteptau răbdători să discute cu venerabila despre o masă. M-a așezat la coadă, am ajuns în fața păzitoarei de mese, i-am explicat în italiană că am nevoie de o masă de două persoane, ea m-a privit și mi-a spus cu o voce de bunică înțelegătoare Non ce l’ho oggi . În mod normal aș fi plecat, dar ceva mă ținea în loc. Am inventat o poveste cu o aniversare care în mod normal ar înduioșa orice bunică și, previzibil, a ținut. Am căpătat o masă cu trei picioare zdravene și unul improvizat pe marginea drumului, două pahare de parastas și un meniu, cu șase poziții, scris cu creionul pe o pagină de caiet de matematică. Am luat o sticlă de vin fără nume și două porții de spaghete cu sardine. Când prima furculiță încărcată cu firavele paste a poposit în gura mea înfometată de o jumătate de zi de condus prin soare, s-a produs ceva ce probabil biblic ar putea fi numit revelație. Un cor de îngeri albi a apărut deasupra mea și a început să cânte o arie nescrisă în timp ce în zare un banc de sirene se gudurau prin norii ce luaseră înfățișarea unor valuri înspumate. Nu știu de câte ori în viață ți-e dat să strângi în brațe fericirea, dar acela a fost clar unul dintre acele momente. M-am ridicat de la masă și m-am dus direct în bucătărie, unde mă așteptam să-l găsesc pe Elvis împreună cu Morrison și cu Freddie Mercury adunați în jurul unei oale de paste. În bucătărie nu era decât Pepe, 150 de kilograme de talent asudat strâns la brâu cu un șorț mult prea mic. Pepe avea 43 de ani și gătea în bucătăria subdimensionată de la vârsta de 14 ani. Era fiul Signorei Catarina, doamna de la intrare, și moștenise restaurantul de la bunicul său. Pepe nu gătea doar cu talent, gătea cu știință și neliniște, gătea cu responsabilitate, bucurie și uneori cu frică că-l ceartă maică-sa dacă greșește. Pepe era conștient de cât de bine știe să dozeze ingredientele și cât de bine reușește să inventeze gusturile, nu avea cum să nu fie atâta timp cât coada la cârciuma lui era constantă, doar că alegea să-și explice succesul cu o propoziție de două cuvinte pe care o rostea simplu ridicând umil din umeri “la terra siciliana…”.

M-am întors duminica următoare când restaurantul se închidea devreme, căci urma masa cu familia. Nu mai exista un meniu. Existau doar maccheroni alla norma, pe care în mod normal nu le-aș fi ales niciodată. Nimic în lume nu a fost mai sublim decât acele paste cu vinete, roșii și ricotta, capabile de-a dreptul să dea dependență. O clipă l-am suspectat pe Pepe că adaugă cocaină sau alte prafuri în mâncare pentru că, fără nici o exagerare, te luau de cap. La finalul programului, Pepe s-a așezat cu familia la masă. I-a servit pe toți, a mai dat câte o fugă în bucătărie să mai aducă ceva, să mai mestece în câte o tigaie, să mai pună niște fructe pe o Panacotta vecină cu Raiul… lucruri mărunte. I se citea oboseala în privire dar, la fiecare porție de mâncare terminată, la fiecare pereche de ochi dați peste cap de plăcere, i se vedea sclipirea, lucirea, semnul cel mai simplu și mai uman al genialității.

Am avut onoarea să cunosc până la această vârstă trei genii  (în adevăratul sens al cuvântului, universal acceptat). Unul al filmului, unul al teatrului, iar Pepe a fost unul al bucătăriei. Dacă despre primii doi există cronici, cărți scrise, tratate și interviuri, despre ultimul nu există nimic sau aproape nimic. Totuși există ceva comun celor trei, o chestiune pe care nu ai cum să nu o observi atunci când stai de vorbă cu oricare dintre ei. Niciunu dintre ei nu se simte confortabil să se pună în prim plan atunci când vine vorba de realizări, fiecare consideră că a făcut ce a putut el mai bine în domeniul său și așa s-a brodit, așa a fost conjunctura, echipa, mediul… “la terra siciliana…”. E ceea ce în limba română arhaică se numește smerenie, sau adevăratul sens religios al umilinței. Pepe nu e nici un hipster rebel, nici un artist neînțeles ce-și scrie memoriile în vederea sinuciderii. E doar un talent născut pentru a oferi lumii o perspectivă optimistă asupra existenței, și asta , după părerea mea, nu e deloc un lucru mărunt.

8 comentarii
    CHIRITA SILVIA

    salutare,
    te rog, imi poti spune cum se numeste restaurantul? plec sambata in Sicilia si poate am norocul sa fie in “drumul meu:))

    grazie!

      Claudiu Leonte

      Mergi în Castelmola. O sa-ti da-i seama care este restaurantul

      Simona Craciun

      Stimate domnule Leonte, am fost la Castelmola ca efect direct al acestui articol. Puteam sa ma duc la plaja in Taormina, dar am ales sa iti calc pe urme si sa gasesc gustul divin al pastelor siciliene pe un varf de stanca. Nimic mai simplu! Am luat la rand restaurantele (plus pizzeriile, barurile, terasele) cautand si intreband. Nici urma de signora Catarina ori de Pepe. Nimeni in doliu, nimeni supraponderal in tot satul. Pahare de parastas insa am gasit. Am gasit si mancare divina. Iar peisajul – rupt din albumele de fotografii! Un vis! Abia ajunsa acolo, in paradis, am gustat cu adevarat acest articol plin de mister. Felicitari si MULTUMESC de recomandare!
      Vesnic indatorata,
      Simona

    Andreea Muntean

    Deci? Cum se numește restaurantul din Sicilia????? Nu ma lasa asa!

    nicole

    Deci, cum se numeste satucul din Sicilia? Descrierea este sublima, bravo pt asa text!

    Permalink

    Sute de interviuri? Nu-i cam mult, man? Gustul erau Revelație, sirene, să strângi în brațe fericirea, pastele te luau de cap? Scrii frumos dar practic ai putea explica? Let me guess:nu. Personal, eu cred că in domeniu se folosesc în exces superlativele, metaforele și epitetele. Buun, înțeleg, ați ridicat la rang de artă, multe pot fi simțite direct, nu pot fi explicate. Și atunci de ce cauți modestia? Unde se caută show și circ, modestia nu-și găsește locul. Astfel, bucătării modești vor rămâne niște simpli făcători de mâncare la fast-food și împinge tava. Sau la o cârciumă dintr-un sat.

Adaugă un comentariu
Numele tau *
Email *
Mesajul tău

Scrise de...
Adrian Andrei

Producător de muzică. Muzician al producției.

Adrian Popescu

Om bun la toate, dar mai ales la marketing.

Alex Tocilescu

Scriitor. Publicitar. Pisicofil. Președinte de bloc.

Alexandru Anghel

Luptător al Binelui. Al Binelui Învinge.

Ana Coman

Cu vocea și chitara la degetul mic.

Ana-Maria Șchiopu

Master Shifu în ale istoriei.

Bogdan Budeș

Spirit critic. Regizor.

Bogdan Șerban

LogOutist profesionist.

Carla Teaha & Adrian Popescu

Scandinavi din România.

Carla-Maria Teaha

Neastâmpărată și nealiniată. Cucerește Radio Guerrilla pentru toate fetele de pe frecvențe.

Claudiu Leonte

Spirit ludic și gastronom liric.

Control Club

Muzică. La Control.

Corina Jude

Iubitoare de insecte. În special Lepidoptere.

Cristina Toma

Manager al Muzeului Național al Hărților și Cărții Vechi.

Doru Panaitescu

Iubitor de păsări și alte animale.

Florin Iaru

Poet. Optzecist douămiist. Martor al lui Apple.

George Mihalcea

Știrist. Cinefil convins.

Georgiana Crețu

Specializată în studiul liliecilor și analiza ultrasunetelor.

Gilda Comârzan

Stăpâna hohotelor de surâs.

Ionuț Tăușan

Antlover: pe urmele furnicilor.

Iulian Tănase

Războinic de tot RîSSul.

LIFE.ro

Site de viață bună. Și povești inspiraționale. LIFE.ro - Stories to Inspire.

Liviu Mihaiu

Fondator Academia Cațavencu. Fondator Radio Guerrilla.

Liviu Surugiu

Scriitor. Cititor. Bun la amândouă.

Mădălina Ștefu

Absolventă de anagramatică și alte jocuri de cuvinte.

Mani Gutău

Muzician de cuvînt.

Marta-Ramona Novăceanu

Profă de Română de România.

Matei Oprina

De la Guerrilla de Dimineață până seara.

Mihai Dobrovolschi

Cogito Ego Sum.

Mitoș Micleușanu

Spirit multifuncțional, atins de Febre39.

Nic Cocîrlea

Tovarăș de drum. Camarad, Nomanslander.

Oleg Garaz

Muzicolog, specialist în BMW (Bach, Mozart, Wagner)

Petru Stratulat

Liniștitor, fără efecte.

Radio Guerrilla

Suntem noi, toți cei care gândim la fel. Eliberadio.

Redacția

Una pentru toți, toți pentru Radio Guerrilla.

Ruxandra Georgescu

Îndrăgostită de toate cele care nu există.

Sebastian (Memo) Vrînceanu

Maestru biciclofonist.

Sergiu Torok

Iubitor de fluturi.

Simona Toma

Poetă, librar şi încă ceva.

Sorel Radu

Progresare humanum est.

Sorin Badea

Cu știința-n sânge.

Teodora Vamvu

Zînă online. Dar și offline.

VRTW

Vinyl, Rum, Tapas & Wine