Lumea în care nu am trăit

În lumea în care ne-am luat fiecare cuminți sufletele și le-am făcut ghem sub măști albastre legate de urechi disperate să audă ce de fapt nu vor să audă, în lumea aceasta desenată de cel mai netalentat pictor expresionist, într-o zi de vineri, la amiază spre seară, doi oameni, doi bărbați heterosexuali, albi, educați, provenind din familii nedestrămate, discutau despre posibilitatea de a o întoarce  pe dos, pe ea lumea, pentru a putea citi instrucțiunile de pe etichetă. Etichetă pe care, fără doar și poate aveau să descopere, pe lângă cantitatea masivă de polistiren, tradiționalul Made in China.

În irealul unor timpuri pe care nimeni nu le adoră, ideea lor părea cu atât mai inspirată cu cât dezbaterea acestei chestiuni globale avea loc vinerea, pe o bancă verde din Cișmigiu, lângă lianele de glicină ce au harul neînchipuit de a se învecina cu un chioșc în formă de ciupercă cu bere rece și aplecare spre încălcatul regulilor. Aici e momentul în care, lăsând la o parte pâcla misterului poveștii în cauză, ar trebui să dezvălui că unul din cel două personaje stranii era chiar cel ce în momentul de față așterne aceste cuvinte pe hârtie spre a fi lăsate unei posterități incerte. De prisos a vă spune că plictiseala timpurilor sanitare, pe care Dumnezeu le-a hărăzit spre a le trăi noi muritori din rând, poate sădi în sufletul oricărui individ serios o oarecare secătuială a spiritului asemănătoare fântânilor Olteniei în mijlocul lui august când, nesleite fiind, sunt inundate de mătasea broaștei iar ciuturile se crapă, rămânând ridicate ca și cum s-ar adăpa de sete chiar din dogoarea ce le-a cufundat în bocetul secetei. Discuția avea la bază cea mai simplă ipoteză de care cei doi interlocutori putuseră să facă rost scormonind în desaga cu conspirații uriașe lăsată de izbeliște la poarta știrilor de seară.  Ipoteza în cauză suna lesne a pomană oratorică, dar de-ai fi reușit să fentezi această latură frivolă, chiar ar fi putut constitui o baza zdravănă de discuție.

„Băi Nene, daca suntem obligați să băgăm doi ani din viața asta la zdupul ne-interacțiunii și să ne oprim din toate căcaturile pe care le făceam odinioară cu aplomb, la final, adică când se va da drumul la existat, fiecare din noi va trăi negreșit cu doi ani mai mult? Cum ar veni, dacă ne înțelegem noi cu propriul ficat să nu crape vremelnic și ne luîm angajamentul că nu o să intrăm cu bemveul scăpat de sub control la 200 la oră în gardul mitropoliei, o să trăim noi în plus ăștia doi ani sechestrați de pirații pandemici? Gen să ne dea o pastila Astra-Pfizer-Moderna, subvenționată cu 0,1 la sută din profit, care să ne adauge la loc doi ani la mizera dar dulcea noastră existență? Cum e corect.”

Inutil să mai evidențiez faptul că aceasta discuție se desfășura sub auspiciile berii de opt lei și șaizeci de bani furnizata ilegal la ora 18.03 de către omul ce, în conformitate cu interpretarea tuturor semnelor, părea sa locuiască în ciuperca-bar. La început discuția a părut mai degrabă nerezonabilă, o joacă de idei ofilite într-o gradină publică cu flori proaspete.  Mai apoi însă, lucrurile au început să se așeze cu cadența volumelor din colecția Adevărul pe rafturile unei biblioteci din PAL cu melamină de cireș.

„Vine unu la tine și zice, băi cutare, stai bă acasă, nu te duce la nunta lu fiică-ta și nici la înmormântarea lu Costel cu care ai făcut grupa mijlocie la grădiniță, mort călcat de tren, nespovedit, neîmpărtășit și fără lumânare, stai bă acasă și bagă în tine vitamine și podcasturi până sare cântarul de pe ax că așa e bine, că așa e corect, că așa trebuie, ce, nu poți bea bere cu băieții și pă scaip?; nu poți mânca foie gras și acasă? că au băgat la Mega. Și tu zici atunci – Pot bă, sigur că pot, da după aia, când s-o da jos batista de pe țambal și lacătul de pe bordel, după aia mă lași tu, în complicitate cu viața, să fac toate câte le-am lăsat nefăcute? Să beau toate paharele pe care nu le-am băut cu prietenii, să iubesc tot atâtea momente câte am urât când stăteam în fața netflixului, să-mi duc copii la mare preț de atâtea valuri câte au trecut de când nu mai știu cum miroase o plajă, să pierd atâtea nopți cu lăutari câte zile am pierdut rătăcind de-a puia-gaia prin feedu de facebook, să-mi duc nevasta în mai multe locuri decât am putut să-i promit. Îmi garantezi tu, bă, că mai apuc eu să fac toate astea și că n-o să mai petrec încă doi ani încercând să mă dumiresc, pe la psihologi cu canapele roase de unghii agitate, ce s-a întâmplat cu mine? Îmi dai tu în scris că mai face aia mică încă odata cinci ani și că în următorii cinci maică-mea nu o să șovăie să mă îmbrățișeze când vin direct de pe stradă, sau măcar că vor mai exista cinci ani? O să poți tu să pui la loc toate interacțiunile pe care un copil nu le-a avut, toate dezamăgirile în dragoste pe care o adolescentă le-a pierdut? Ia zi? Îmi dai tu ceva din toate astea? Nu. N-ai cum. Păi și atunci cum facem bos? Că poate ție nu-ți place viața așa cum îmi place mie, poate pentru tine acasă cu telecomanda-n freză e maxim. Și nu zic că e rău sau e bine, zic doar că fiecare are dreptul să trăiască așa cum îl duce pe el capul sau soarta. Deci ce vorbim noi aici? Dacă n-ai doi ani pentru mine în buzunarul ăla mișto cu floare de plastic și ecuson oficial, du-te și fă rost de ei sau du-te pur și simplu.”

Ziua părea să se sfârșească cu cât discuția părea să se înăsprească. Iar atunci când cocoșul păun din țarcul parcului a cântat a treia oară, doi jandarmi împinși de la spate de un Iuda colectiv au pus cătușe discuției.

„Da, am declarație, am o aplicație pentru asta, uite-o aici între aplicația de Glovo și aia care numără calorii. Mai sunt și vaccinat… și major în rezervă.”

În aceeași zi de vineri, în aceeași lume în care verbul a trăi e la modul condiționat-neoptativ, cei doi indivizi aveau să părăsească parcul cu impresia că nu trebuie să existe o conspirație pentru ca ceva să nu fie în regulă. E de ajuns ca cineva să-i spună cuiva, într-o logică extrem de fragilă, că ceea ce face, face spre binele lui. Întrebarea este de unde știe acel cineva care este binele meu? Dacă există ceva în viața asta care ar trebui să ne aparțină cu desăvârșire atunci acel lucru este timpul. Este privilegiul fiecărui individ, este darul divin (sau pentru darwiniști, dreptul prin născare), de a dispune de propriul său timp așa cum îl mână instinctul, dorința sau gândirea. Nu am ajuns în sute de mii de ani să evoluăm pentru că ni s-a spus, nu am intrat noaptea în peșteri pentru că s-a dat o lege ci pentru că noi am considerat că probabilitatea ca un animal să ne sfâșie noaptea în peșteră e mult mai mică. Au existat cu siguranță neanderthalieni care au preferat să doarmă afară și cel mai probabil au murit vremelnic, dar au fost primii care au conștientizat existența stelelor. Există clipuri publicitate care îți spun că e bine să porți mască, nu există însă niciun clip care să îți spună că nu e nimic în neregulă să bei bere la ora 18.30, vinerea în parc, cu un amic. Există campanii care îți spun că e perfect în regulă dacă simți că ar trebui să ai țâțe deși te cheamă Pavel și nu există nicio informare cum că e profund greșit să ai cincisprezece ani și să experimentezi primul sărut îngrozită de faptul că s-ar putea ca partenerul să nu fie tocmai negativ. Lumea aceasta, de a cărei etichetă chinezească vorbeam la început, nu este din păcate o lume în care trăim ci o lume în care așteptăm. E o mare anticameră la viață în care din când în când intră câte un conțopist și ne strigă pe numele mic ca să pară mai prietenos. Iar noi ne ridicăm în picioare, cu stângăcia unor școlari care și-au uitat caietul acasă, și strigăm Prezent deși absentăm deja de prea mult timp.

La 20.08 măturătorii strângeau deja din Cișmigiu mucurile de țigară și capacele de cola iar poliția comunitară trei derbedei de la Lazăr care nu aveau ceas la telefon. Protagoniștii povestirii aveau să se despartă fără concluzii și fără așteptări. Singura lor victorie, magistrală, colosală, istorică rămânând o sticlă de bere cumpărată la câteva minute după șase.

1 comentariu
Adaugă un comentariu
Numele tau *
Email *
Mesajul tău

Scrise de...
Adrian Andrei

Producător de muzică. Muzician al producției.

Adrian Popescu

Om bun la toate, dar mai ales la marketing.

Alex Tocilescu

Scriitor. Publicitar. Pisicofil. Președinte de bloc.

Alexandru Anghel

Luptător al Binelui. Al Binelui Învinge.

Ana Coman

Cu vocea și chitara la degetul mic.

Ana-Maria Șchiopu

Master Shifu în ale istoriei.

Bogdan Budeș

Spirit critic. Regizor.

Bogdan Șerban

LogOutist profesionist.

Carla Teaha & Adrian Popescu

Scandinavi din România.

Carla-Maria Teaha

Neastâmpărată și nealiniată. Cucerește Radio Guerrilla pentru toate fetele de pe frecvențe.

Claudiu Leonte

Spirit ludic și gastronom liric.

Control Club

Muzică. La Control.

Corina Jude

Iubitoare de insecte. În special Lepidoptere.

Cristina Toma

Manager al Muzeului Național al Hărților și Cărții Vechi.

Doru Panaitescu

Iubitor de păsări și alte animale.

Emil Popescu

noi seara nu mâncăm (și nu bem), doar asociem

Florin Iaru

Poet. Optzecist douămiist. Martor al lui Apple.

George Mihalcea

Știrist. Cinefil convins.

Georgiana Crețu

Specializată în studiul liliecilor și analiza ultrasunetelor.

Gilda Comârzan

Stăpâna hohotelor de surâs.

Ionuț Tăușan

Antlover: pe urmele furnicilor.

Iulian Tănase

Războinic de tot RîSSul.

LIFE.ro

Site de viață bună. Și povești inspiraționale. LIFE.ro - Stories to Inspire.

Liviu Mihaiu

Fondator Academia Cațavencu. Fondator Radio Guerrilla.

Liviu Surugiu

Scriitor. Cititor. Bun la amândouă.

Mădălina Ștefu

Absolventă de anagramatică și alte jocuri de cuvinte.

Mani Gutău

Muzician de cuvînt.

Marta-Ramona Novăceanu

Profă de Română de România.

Matei Oprina

De la Guerrilla de Dimineață până seara.

Mihai Dobrovolschi

Cogito Ego Sum.

Mitoș Micleușanu

Spirit multifuncțional, atins de Febre39.

Nic Cocîrlea

Tovarăș de drum. Camarad, Nomanslander.

Oleg Garaz

Muzicolog, specialist în BMW (Bach, Mozart, Wagner)

Petru Stratulat

Liniștitor, fără efecte.

Radio Guerrilla

Suntem noi, toți cei care gândim la fel. Eliberadio.

Redacția

Una pentru toți, toți pentru Radio Guerrilla.

Ruxandra Georgescu

Îndrăgostită de toate cele care nu există.

Sebastian (Memo) Vrînceanu

Maestru biciclofonist.

Sergiu Torok

Iubitor de fluturi.

Simona Toma

Poetă, librar şi încă ceva.

Sorel Radu

Progresare humanum est.

Sorin Badea

Cu știința-n sânge.

Teodora Vamvu

Zînă online. Dar și offline.

VRTW

Vinyl, Rum, Tapas & Wine