Hipsterii și Parisul

Ăia în vestele galbene nu sunt hipsteri, și nici cei care se roagă pe preșuleț la ore fixe cu gândul la răzbunări nu sunt, așa cum nici fustele înflorate cu donnez-moi s’il vous plaît nu fac parte din această categorie. Nu, nu ei au distrus Parisul tinereții mele. Ci hipsteri. Acum 25, 30 de ani toți ăștia de mai sus erau deja în Paris, iar Parisul era neschimbat de decenii în viciile sale, în zone sale infame, în dezechilibrul său moral, era…. Paris. Totul a început acum vreo zece ani, în Pigalle, vestitul arrondisment nouă. Zonă celebră, destul de mizeră pentru a fi frecventată de înalta societate sau de neobosiții investitori ai capitalei franceze, populată frecvent de turiști,(cât de o fugă la Moulin Rouge pentru a bifa în bucket list o chestie nesăbuită ce trebuie bifată și ea), localnici cu moralitate flexibilă, călători pierduți și mulți artiști în căutarea ratării perfecte cu băutură grea și femei ușoare.  În rest fauna zonei, ecosistemul Pigalle, curve, pești, perverși și polițiști corupți. O zonă cu o istorie cât toate volumele din Frații Karamazov, cunoscută odinioară ca Nouvelle-Athènes, pictată de Manet și Lautrec, frecventată de Hugo, Dumas și Renoir. Mai târziu vocea lui Piaf avea să spele cu acordurile sale străzile îmbâcsite de de regurgitări ale Absintului consumat în exces.  N-aveai să înțelegi Parisul în adevărata lui esență dacă nu te pierdeai fie și o oră pe străzile murdare și lipicioase în serile friguroase de toamnă. Una peste alta toată această alchimie se traducea în chirii mai mici- cine și-ar fi făcut în Pigalle altceva decât un bar de striptease, un sexodrom, un centru de închirieri filme pentru adulți sau un restaurant fără pretenții? Aproape nimeni. Și totuși, invenție a generației de mileniali, pe planetă au apărut hipsteri. Și cum nu prea mai era loc pe niciunde s-au gândit că o chirie mică n-a omorât pe nimeni și că e foooarte cool să o arzi prin zone dubioase, chiar dacă tu nu ești deloc dubios ci doar ușor neînțeles în marea ta declarație că ai fi artist când de fapt doar te îmbraci ca unul.

Așadar au început modest, au închiriat spații mici și căzute, le-au păstrat ca atare dar au montat becuri vintage și espressoare de cafea strălucitoare. Au pus pe pereți afișe cu Bruce Lee și muzică la pick-up, au început să fabrice bere în garajul din spate și au pus pe ea etichete ridicole. S-au îmbrăcat fix ca părinții lor cu două decenii înainte doar că foarte declarativ, și-au lăsat mustață și și-au scos gleznele la înaintare. Ignorați inițial de stăpânii zonei, prea ocupați cu reinventarea business-ului afectat de video chat și de invazia de asiatici cu gusturi sexuale cel puțin ciudate, hipsterii s-au extins și uite așa au apărut băcăniile organice, barurile de cocktailuri, cafenele de nișă cu prețuri mari și cafea acră, magazinele cu haine “altfel”. Rând pe rând au început să dispară spălătoriile, saloanele de masaj chinezesc, barurile căzute, centrele de închirieri. Pe nevăzute colțurile clădirilor au rămas în amurg fără domnișoarele albe la față cu sânul pârguit scos peste decolteu și țigara mereu între buzele desenate strident cu roșu, fauna de ciudați de Boulevard de Clichy a început să se rărească, celebrul Dirty Dick s-a închis lăsând loc unui bar de rom polinezian în care de fapt nimeni nu înțelege ce bea iar celebrele sexodroame pur și simplu s-au evaporat. Toată zona a devenit mai degrabă un new New York amestecat cu tușe categorice de San Francisco, un arie a noului urban, mai pe scurt a mimetismului. Pigalle a devenit foarte Instagramabil și foarte neautentic, victimă a globalizări în care Coca-cola are același gust peste tot și toate frizeriile trebuie să se ocupe de bărboși. Și nimeni n-a comentat nimic. A fost o capitulare mai ușoară decât cea a predării Parisului în al doilea război mondial. N-aș spune că intru în păcatul de a confunda mizeria unei zone  cu nostalgia propriei tinereți dar decadența unei zone precum cea din arrondismentul nouă era parte din ADN-ul Parisului, era o bucată importantă a istoriei sale, ceva ce nu se poate înlocui cu postere mișto din anii 80 și pizza organică. Bunul gust al hipsterilor a omorât gustul autenticității. Iar ăsta este doar începutul. La marginea lui nouă, în Saint Ouen, încă mai există o chestie autentică crescută în decenii în jurul târgului de pureci, o piață imensă de anticuri și nimicuri. Există atmosferă. Acum vreo patru ani, simțind o creștere mare a numărului de turiști atrași de unicitatea zonei, câțiva Chefi celebri conduși de Alain Ducasse l-au luat pe Phillipe Starck să amenajeze o cârciumă în mijlocul pieței. Bătrân coiot, Starck a știut că orice încordare de mușchi mai puternică, orice demonstrație de design ar putea omorî autenticitatea zonei. Așa că a făcut design cu batista pe țambal – discret ( total opus a ceea ce face el în general). Ducasse și-a pus stelele Michelin într-o pungă de plastic la intrare și a conceput un meniu simplu bazat pe gust și mai puțin pe invenții. Cârciuma a fost integrată perfect în zonă. Ceea ce nu au anticipat ei a fost faptul că numele lor vor aduce în zonă alte animale sociale decât cele din acea rezervație. Săptămâna trecută am fost în Saint Ouen. Era la fel, doar că la plecare am observat pe un colț de stradă, aproape nesesizabil, o cafenea de 4X4 m, cu un espressor mare și lucios în spatele căruia, un individ absolut pașnic îmbrăcat în cămașă de muncitor din uzinele Detroit, anii 70, prăjea cafea de origine. Afară erau 2 grade și ploua.

1 comentariu
    George

    Am trăit 10 ani la Paris și într-adevăr în ultimii ani multe zone au început sa se schimbe. Chiar și în Mares lucrurile devin ceva mai puțin autentice. Globalizarea își ia tributul.

Adaugă un comentariu
Numele tau *
Email *
Mesajul tău

Scrise de...
Adrian Andrei

Producător de muzică. Muzician al producției.

Adrian Popescu

Om bun la toate, dar mai ales la marketing.

Alex Tocilescu

Scriitor. Publicitar. Pisicofil. Președinte de bloc.

Alexandru Anghel

Luptător al Binelui. Al Binelui Învinge.

Ana Coman

Cu vocea și chitara la degetul mic.

Ana-Maria Șchiopu

Master Shifu în ale istoriei.

Bogdan Budeș

Spirit critic. Regizor.

Bogdan Șerban

LogOutist profesionist.

Carla Teaha & Adrian Popescu

Scandinavi din România.

Carla-Maria Teaha

Neastâmpărată și nealiniată. Cucerește Radio Guerrilla pentru toate fetele de pe frecvențe.

Claudiu Leonte

Spirit ludic și gastronom liric.

Control Club

Muzică. La Control.

Corina Jude

Iubitoare de insecte. În special Lepidoptere.

Cristina Toma

Manager al Muzeului Național al Hărților și Cărții Vechi.

Doru Panaitescu

Iubitor de păsări și alte animale.

Florin Iaru

Poet. Optzecist douămiist. Martor al lui Apple.

George Mihalcea

Știrist. Cinefil convins.

Georgiana Crețu

Specializată în studiul liliecilor și analiza ultrasunetelor.

Gilda Comârzan

Stăpâna hohotelor de surâs.

Ionuț Tăușan

Antlover: pe urmele furnicilor.

Iulian Tănase

Războinic de tot RîSSul.

LIFE.ro

Site de viață bună. Și povești inspiraționale. LIFE.ro - Stories to Inspire.

Liviu Mihaiu

Fondator Academia Cațavencu. Fondator Radio Guerrilla.

Liviu Surugiu

Scriitor. Cititor. Bun la amândouă.

Mădălina Ștefu

Absolventă de anagramatică și alte jocuri de cuvinte.

Mani Gutău

Muzician de cuvînt.

Marta-Ramona Novăceanu

Profă de Română de România.

Matei Oprina

De la Guerrilla de Dimineață până seara.

Mihai Dobrovolschi

Cogito Ego Sum.

Mitoș Micleușanu

Spirit multifuncțional, atins de Febre39.

Nic Cocîrlea

Tovarăș de drum. Camarad, Nomanslander.

Oleg Garaz

Muzicolog, specialist în BMW (Bach, Mozart, Wagner)

Petru Stratulat

Liniștitor, fără efecte.

Radio Guerrilla

Suntem noi, toți cei care gândim la fel. Eliberadio.

Redacția

Una pentru toți, toți pentru Radio Guerrilla.

Ruxandra Georgescu

Îndrăgostită de toate cele care nu există.

Sebastian (Memo) Vrînceanu

Maestru biciclofonist.

Sergiu Torok

Iubitor de fluturi.

Simona Toma

Poetă, librar şi încă ceva.

Sorel Radu

Progresare humanum est.

Sorin Badea

Cu știința-n sânge.

Teodora Vamvu

Zînă online. Dar și offline.

VRTW

Vinyl, Rum, Tapas & Wine