Dacă săptămâna trecută am început să arătăm și alte specii de păsări, mai puțin comune, în finalul articolului, în această continuare intrăm cu artileria grea, întorcându-ne la specii de talie mică, cu această ocazie punându-vă și pe voi în fața unui nou joc.

Recunoașteți sportive: știați că în fauna țării avem fluierari, prundărași, silvii, fâse, pietrari, sfrâncioci, brumărițe, muscari, lăcari sau codobaturi? Și nu doar una, toate păsările enumerate sunt de fapt mai multe specii, iar azi vom prezenta o parte din speciile cuibăritoare în țara noastră, care migrează în sezonul rece spre sud și revin an de an primăvara pentru a cuibări.

Trecând peste aceste denumiri întortocheate la prima vedere, trebuie să știți că aceste păsărele sunt uneori dificil de identificat. Unele seamănă între ele, altele au dimorfism sexual evident, altele schimbă penajul de la un sezon la altul, ce mai, argumente zdrobitoare pentru a nu te mai apuca niciodată de învățat speciile. Dar cine suntem noi să ne împotrivim fiorului naturalistic care se descarcă pe șina spinării??

Fluierarii

Aceste păsări sunt în mod normal păsări de țărm sau limicole, cum le alintă biologii. Au picioare lungi și un țipăt caracteristic, de unde și numele. La noi, cel mai comun fluierar este fluierarul de munte (Actitis hypoleucos), care poate fi văzut nu doar la munte, ci în mai toate etajele de altitudine, inclusiv pe malul mării. Orice mal de apă este primitor pentru acest fluierar, iar fluieratul său caracteristic se aude predominant la decolare.

Prundărașii

Similar fluierarilor, și prundărașii tot maluri de apă preferă, fiind înrudiți cu aceștia. Și ei mai multe specii, din care cea mai comună este prundărașul gulerat mic (Charadrius dubius). Acesta are un inel galben în jurul ochiului, ceea ce îl face relativ ușor de identificat în teren, ceea ce nu prea putem spune în general despre limicole. Vă asigur că vor mai urma și alte episoade dedicate anume acestor păsări, așa că să continuăm.

Silviile

Silviile sunt o familie numeroasă de păsări de talie mică, uneori destul de greu de văzut datorită vieții lor ascunse în frunziș. Dintre silvii, una din cele mai comune este silvia cu cap negru (Sylvia atricapilla), care la noi e oaspete de vară, dar în vestul și sudul continentului european nu migrează. Și despre silvii vom avea un material dedicat, mai ales că sunt destule specii de prezentat.

Fâsele

Altă familie cu multe reprezentante în România și Europa. Fâsele au în general talia mica, silueta zveltă, un penaj ce le face ușor de confundat între ele și un comportament “neobosit”, care poate epuiza psihic unii fotografi de natură (nu dau nume). Pentru ilustrarea acestei familii am ales fâsa de câmp (Anthus campestris), cea mai mare fâsă europeană. Aceasta are picioare roz, inconfundabile. Ușor de văzut în spații deschise, aride. Acum e deja plecată spre Egipt, pentru că iernează în Valea Nilului.

Pietrarii

Pietrarii sunt tot păsări de talie mică, specifici zonelor deschise. Deși nu e cel mai comun, pentru că pot să scriu preferențial (am înțeles că pe acest site nu există cenzură evidentă), vă prezint pietrarul meu preferat, pietrarul negru (Oenanthe pleschanka) – și sper să nu mă dea Cabral în judecată că am preferințe de culoare, ca să zic așa.

Pentru că femela arată diferit, vă anunț cu lacrimi în ochi că arată de fapt foarte asemănător cu alte femele de pietrar, lucru care dă de furcă la identificările din teren. Nu vă impacientați, vă mai arăt alt pietrar, numai să vă încurc pe voi, pentru că și ei mă încurcă pe mine la rându-le.

Pietrarul sur (Oenanthe oenanthe) este pietrarul cel mai uşor de văzut de la noi, mai ales că urcă şi la altitudini mai mari, unele exemplare fiind văzute inclusiv pe platoul Bucegilor. Acesta (din fotografie) e surprins la Techirghiol, unde poate fi confundat cu alţi pietrari, cum e cel ce urmează.

Pietrarul răsăritean (Oenanthe isabellina) este o specie în expansiune spre nord, el colonizând deja de ani buni de zile Dobrogea. Toţi cei trei prezentaţi mai sus (şi nu sunt singurii) dau însă bir cu fugiţii spre sud iarna.

Brumărițele

Cu doar două reprezentante la noi, din care una nu migrează, brumărițele sunt mici, maronii, greu de văzut. Azi o vom cunoaște pe cea migratoare, brumărița de pădure (Prunella modularis), care e migratoare la noi dar sedentară în sudul și vestul Europei.

Codobaturile

Simt că v-am epuizat psihic, așa că mai scriu și de păsări mai cunoscute, poate scap de linșaj. Codobaturile sunt păsări relativ ușor de văzut că sunt îndrăznețe. Am ales ca reprezentantă a familiei pe cea mai frumos colorată, codobatura galbenă (Motacilla flava). Simt totuși că nu m-ați iertat.

Sfrânciocii

Sfrânciocii, ce nume dubios pentru niște păsări atât de interesante, numele lor venind de la ciocul ușor forfecat, folosit pentru a sfâșia prada. Da, sfrânciocii sunt vânători iscusiți, și, deși sunt de talie mică (puțin mai mari decât o vrabie) nu se sfiesc să dea jos prăzi mai mari decât ați crede, nu doar insecte (care sunt de bază în dieta lor), ci și șopârle, până la alte păsări mici sau chiar șoricei. Cel mai comun sfrâncioc de la noi este sfrânciocul roșiatic (Lanius collurio), care pleacă, ați ghicit, toamnă de toamnă, spre sud. Dar simt că mai vreți să vedeți și alți sfrâncioci…

Sfrânciocul cu frunte neagră (Lanius minor) este în mod clar preferatul meu din această numeroasă familie. Mai ușor de văzut în spații deschise din sudul și estul țării, dar și din zonele colinare ale Transilvaniei, acest sfrâncioc este specializat pe rozătoare, pe care le înfige în spinii din vegetație pe post de rezervă de hrană. Sadic, ar zice unii, spectaculos, aplaud eu cu înverșunare.

Muscarii

Cred că după atâtea denumiri ciudate, deja începe să vă fie evident de această dată că muscarii prind insecte în zbor. Muscarii sunt și ei o sumedenie de specii, dar chiria mare pe acest server mă obligă să vă arăt doar cel mai ușor de văzut dintre ei, muscarul sur (Muscicapa striata). După cum se poate observa și din fotografie, muscarii prefer posturile de observație cu vizibilitate bună, cum e această antenă auto de pe o mașină germană nu greu de ghicit.

Lăcarii

Unele specii de mai sus sunt numite după aspect, habitat, hrana preferată sau comportament, dar lăcarii sunt o combinație. Pe de-o parte sunt numiți după habitat, pe de altă parte sunt lac de apă la cât cântă, mititeii de ei. Păsări de talie mică, mari iubitori de zone cu stuf şi cu vegetaţie deasă din zone deschise, lăcarii sunt păsări cu triluri deosebite. Cel mai vocal dintre ei este lăcarul mare (Acrocephalus arundinaceus), care are prostul obicei de a cânta doar din ascunziş.

Am reuşit însă să-l surprind şi în vârful unei plante, aşa că liber la admirat ciocul ăla roşu. Nu era păcat să nu-l vedeţi la treabă?

Până la proxima revedere, vă doresc spor la semnalări de faună!