Îmi amintesc vorbele unui inițiat indian, dacă nu mă înșel Nisargadata Maharaj (și chiar dacă mă înșel, Nisargadata trebuie studiat), ei bine, cică frica de moarte este factorul care perturbă trecerea ”normală” la altă etapă a percepției, deoarece descărcările chimice din proximitatea morții perturbă percepția și omul nu mai poate fi atent la ce se întâmplă cu adevărat și se dizolvă ca identitate. Avalanșa de emoții, angoase, care la rândul lor generează halucinații incredibile, tuneluri caleidoscopice, arhetipale, reîntâlniri cu stămoșii sau treceri în lumi paralele, uneori terifiante, caracteristice pentru consumatorii de DMT, spre exemplu. Ei bine, toate aceste experiențe incredibile duc la o defazare psihică, ajungi să te vezi dintr-o parte, lumea pare încremenită, creierul este inundat de un prea mult chimic, glanda pineală descarcă tot ce poate descărca, pentru a te anestezia și practic ți se dizolvă identitatea, te topești fără să-ți mai amintești cine ai fost sau că ai mai existat vreodată.

Ei bine, teoria spune că dacă omul, în proximitatea morții, nu s-ar speria, dacă și-ar păstra calmul și atenția în acel rollercoaster psihedelic care acompaniază moartea, el ar putea practic centraliza percepția, în timplul fluctuațiilor de accelerare, așa cum particulele subatomice sunt menținute pe traiectorie cu ajutorul unor magneți speciali, în tunelul aceleratorului, de la CERN, să zicem.

Cu alte cuvinte, dacă am avea chiar înainte de moarte acea stare pe care o ai când traversezi un pod, am descoperi că putem controla trecerea noastră către o altă formă de închegare, către un ”sine mai avansat” să zicem, care deja își va aminti că a mai existat, ca altă identitate.  Un sine de Socola, ar spune specialiștii în psihoze. Ăia de modă veche, desigur. Și dacă îți vei aminti că ai mai existat odată, cum ai putea să nu admiți că ai mai existat de mai multe ori? Faptul că existăm fără să ne amintim că am mai existat, garantează oare că n-am mai existat niciodată, sub nicio formă? Sau că nu vom mai exista niciodată sub nicio formă? Oare faptul că nu-mi amintesc ceva de dinaintea vieții actuale, garantează oare că înaintea vieții actuale n-a existat nimic? Greu de spus…

Eu nu-mi amintesc nici ce-am făcut acum un an, într-o anume zi, dar asta nu înseamnă că n-am existat în acea zi. În acest caz cum aș putea să-mi amintesc ceva din afara acestei vieți?

După cum ați sesizat, teoria nu sună rău, dar dacă sunt într-o fază pragmatică, mă voi întreba: ce ne poate spune nouă mintea despre moarte? Poate că e vorba pur și simplu despre speranța elementară, când ne agățăm de tot soiul de ipoteze sau teorii ciudate, pentru a scăpa de angoasa uitări totale?

Și totuși, de unde aceste intuiții și experiențe stranii? Dacă nu există chiar nimic dincolo de ele, noi de ce le mai percepem? Oare nu seamănă ele cu niște ecouri ale ceva, cândva, cumva, undeva? Unor arătări le spunem să sunt false, dacă nu sunt explicabile, ”cercetabile”, dar asta nu înseamnă că ele chiar sunt false. Dacă eu nu înțeleg ceva, asta nu înseamnă că acel ceva este de neînțeles pentru o altă formă de limbaj, conștiință sau percepție.

Oare OM fi noi culmea cosmosului? La cum arată lumea, n-aș spune.