La începutul săptămânii am lansat ce-a de-a cincea temă a noului sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Dacă viața ta ar fi un festival, cum s-ar chema și ce fel de festival ar fi?
Concursul se încheie duminică, 19 august, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 20 august. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
Simona știe că nu poate câștiga și runda asta, dar nouă ne-a plăcut textul ei.
***
Festivalul vieţii mele s-ar numi “Festivalul devenirii” şi ar celebra călătoria desăvârşirii personalităţii mele. Fiecare artist invitat ar reprezenta un capitol important din viaţa mea. S-ar desfăşura, fireşte, primăvara, deoarece iubesc să fiu martoră a naturii care reîncepe să trăiască. Ar fi un festival mixt de muzică, teatru şi puţin dans.
Prima trupă invitată ar fi Iris. În romanul vieţii mele, această formaţie reprezintă capitolul dedicat familiei şi face legătura între locul în care sunt stocate amintirile şi spaţiul în care locuiesc sentimentele. Titlul capitolului este “Fratele meu”. Mai mare decât mine cu trei ani, este unul dintre eroii mei personali, primul meu prieten şi cel care m-a învăţat să-mi placă muzica rock. Am iubit trupa Iris înainte să o văd vreodată într-un concert. Era înainte de 1989, aveam în jur de 11-12 ani şi ascultam fascinată poveşti despre cât de tare este să mergi la un concert rock deşi miliţia te poate aresta dacă îndrăzneşti să te ridici de pe scaun şi să dansezi. Şi despre cum oamenii totuşi o fac, aproape sfidând forţele de ordine.
O altă trupă invitată la festival ar fi Led Zeppelin. În memoria mea afectivă reprezintă anii tinereţii, ai primelor încercări, anii în care s-au născut şi au murit visuri. Am văzut şi revăzut de zeci de ori caseta video cu “The song remains the same”, iar Robert Plant mi se părea cel mai frumos bărbat din lume.
Apoi l-aş invita pe scenă pe Marius Manole. În fiecare etapă a vieţii mele, muzica de fundal a fost susţinută de prietenele mele bune, cărţile. Cu ajutorul lor m-am aventurat în locuri în care nu aş fi visat vreodată să ajung şi am trăit experienţe cu adevărat uimitoare. L-am ales pe Marius pentru a da viaţă acestui capitol pentru că m-a cucerit jucându-l pe Sharik din Maestrul şi Margareta, una dintre cele mai bune prietene ale mele.
Un capitol tare drag este cel legat de călătorii. Pentru a-l reprezenta, i-aş ruga pe cei de la U2 să participe la festival. De ce ei? Pentru că prima mini-vacanţă în afara ţării a fost cu ocazia unui concert de-al lor. Impactul emoţional pe care l-a avut asupra mea forfota nocturnă din La Rambla a devenit punctul din care a început înlocuirea setului meu de valori. Am început să învăţ cât de lipsite de importanţă sunt lucrurile materiale cu care ne înconjurăm, de obicei pentru a ascunde nemulţumiri sau depresii, iar călătoriile au devenit parte din mine.
Ar urma trupa Travka. Este trupa la ale cărei concerte am fost cel mai des în ultimii 10 ani. În ceea ce mă priveşte, principalul ei merit este, însă, că mi l-a dat pe cel care a devenit dragostea vieţii mele, cel care mă iubeşte pe mine, cea reală, şi nu vreo proiecţie a imaginaţiei lui, cel care se poartă impecabil şi cănd merit şi când nu prea.
Pentru că din festivalul vieţii mele nu putea să lipsească dansul, ultimul invitat ar fi Sergei Polunin. Dansul său ar fi despre visuri de copil dar şi despre ambiţii părinteşti, despre demoni şi lupte interioare dar şi despre bucurie, armonie şi frumuseţe.
