O chestie pe care am scris-o în 2010… credeți că mai e de actualitate?

”România încă e ca un tatuaj post-comunist. Vrei să-l dai jos cu şmirghelu’ şi te umpli de sânge. Nu vrei să te umpli de sânge, nu-l dai jos. Partea bună e că tatuajul devine din ce în ce mai neclar. Te mai bronzezi, se mai duce o pielicică, mai tragi un tatuaj american deasupra, unu’ european şi nu se mai înţelege ce ai pe umăr sau pe spate sau pe gleznă sau unde ai vrut să te spargi în figuri.

Dincolo de analogiile astea nefericite, românii suferă de disociere, pe de-o parte fac brrr când aud sau își amintesc de dictatură, dar pe de altă parte nu ştiu să facă treabă cu dedicație, cu responsabilitate și asumare, fără să fie constrânși, fără un harapnic, undeva acolo, în cui, în penumbră.

Iar o întrebare capcană ar fi următoarea: Oare nu prea avem bani fiindcă nu prea muncim sau nu prea muncim fiindcă nu prea avem bani? Poftim o dilemă deja tradițională. Și ce-ar fi de făcut?

Probabil, ar trebui să scăpăm de complexul micimii, victimei, să nu mai căutăm responsabili pentru problemele noastre, fiindcă nu se schimbă absolut nimic dacă ne plângem sau dăm vina pe politicieni, pe sistem, pe spațiul în care ne-am născut, pe împrejurări, pe părinţi, pe şcoală… e o inerţie, o lamentație infinită, epuizantă, care se transmite ca o boală, de la român la român, apoi ne mirăm de ce suferim cu toţii de nemulțumire cronică. Așa ceva eu aș clasifica drept ratare emoțională colectivă…”