Stăteam ore în șir pe fereastră și mă uitam la zăpadă. Mă uitam întâi la primii fulgi în lumina lampadarelor de pe stradă, mult mai frumoase pe atunci, cum se depun peste acoperișuri, peste trotuar și șosea. Apăreau atunci săniile trase de părinți și de bunici, primele care deranjau perfectul alb al zăpezii. Abia apoi apăreau pe șosea mașinile, în număr mult mai mic pe vremea aia și care topeau, una câte una, stratul cel alb până se ajungea la un negru lucios, cel al asfaltului. În perioada asta dinaintea Crăciunului închiriam în copilărie casete video și mă uitam la filme. Când am mai crescut, mergeam la cinema. Cum a fost în Ajunul acela celebru, din anul în care te-am cunoscut. Primul sărut. Seara asta de 24 decembrie chiar înseamnă ceva pentru mine. Are un nu știu ce, o magie doar a ei, pe care nu am reușit să o recreez în niciun alt moment al anului. De câțiva ani s-a transformat în bucuria de a sta acasă în familie și de a asculta câte un disc la pick-up. În fiecare an îmi fac cadou câte un disc-două, pe care le împachetez frumos și le las sub brad până spre miezul nopții și când termin audiția în familie, desfac atent ambalajul festiv de pe vinyl și mă pun pe ascultat. Așa m-am îndrăgostit de albumul Boxer de la The National, pe care l-am ascultat pe repeat până de Revelion în anul în care l-am primit de la Moșul.
