Pe stadionul San Siro (Giuseppe Meazza) din Milano se joacă de obicei meciuri grele de fotbal. Nume mari, zei ai acestui sport au fost prezenți de-a lungul timpului pe legendara arenă, care a găzduit în 1990 și meciuri ale Campionatului Mondial și care, săptămână de săptămână, este casa celor de la Inter Milano și A.C. Milan. Doar că, din când în când, San Siro ia o altă formă, mai nobilă, și altfel de zei îi calcă iarba. În 1980 au fost Bob Marley & The Wailers, în ’84 au fost Bob Dylan și Santana, în ’87 a fost David Bowie, în ’97 Michael Jackson și mai recent trupe ca Red Hot Chilli Peppers, U2, The Rolling Stones, Snow Patrol sau Coldplay.
În primele luni de la renașterea Radio Guerrilla, în vara lui 2016, mă pregăteam să plec spre Milano pentru a-i vedea pe Alex Turner și pe Miles Kane cu al lor The Last Shadow Puppets într-un concert intim și așteptat de vreo zece ani, o bucurie imensă în fața căreia eram ca un copil nerăbdător. Știam că nu prea am bani, așa că am evitat până în ziua de dinaintea plecării să verific dacă mai sunt și alte concerte în zilele ălea pe care aveam să le petrec printre Asti și gellato. Doar că am văzut un anunț, prin care Bruce Springsteen spunea că ne vedem mâine seară pe San Siro. Când te cheamă “The Boss”, nu poți să-l refuzi. Așa că mi-am pus discografia în MP3 player și asta am ascultat, zâmbind, tot drumul spre Italia.
Foto: Variety.
San Siro… ce gigant. Pe lângă stadion, muzica lui Springsteen răsuna din toate rulotele care serveau hot dogi și bere și aveau steagul Statelor Unite pe peste tot: trăiam deja un vis, aproape american și cred să fi fost cea mai apropiată experiență pe care am avut-o legată de acel continent, una care sunt sigur că a fost foarte autentică. Am urcat vreo 20 de minute până la locurile noastre și am râs inițial de oamenii de lângă mine care aveau cu ei binoclu, apoi am regretat că nu am adus și eu așa ceva. Într-o lumină superbă, la ultimele raze de soare care cădeau peste acoperiș, Bruce Springsteen & The E Street Band s-au urcat pe uriașa scenă și, deși abia se vedeau, de acolo de sus de unde stăteam, pentru mine ei păreau enormi. Și chiar au fost. S-au cântat 33 de cântece, fără vreo secundă de pauză. În cele aproape patru ore de concert (4!), Bruce Springsteen, la cei 66 de ani pe care-i avea atunci, nu s-a dat jos de pe scenă. E greu să stai atâta timp în picioare, dar să mai și cânți la voce, chitară și muzicuță, să te arunci în mulțime, să străbați scena-n lung și-n lat… Armonie perfectă, pe scenă nu e o formație, sunt prieteni de-o viață, care se uită emoționați încă, după mii de concerte, la zecile de mii de oameni din fața lor. Își respectă fanii, îi iubesc. Bruce Springsteen nu a uitat niciodată de unde a plecat. Se uită în public, pe afișele de carton pe care le țin oamenii în mână, mai toți cerând câte o piesă. Ia pe rând pancartă cu pancartă și se apucă să cânte. Cu ochii în lacrimi cântă piesa The River și emoția ajunge la întreg stadionul. Când ajunge la Dancing In The Dark, toată tristețea a fost uitată, toată lumea dansează și plasticul pus ca să protejeze gazonul se zguduie, întărâtând cu vibrația sa chiar și pe cei de sus.
Sursa foto: www.gigslutz.co.uk.
The River este o bucată de istorie, un monument american dar și unul al iubirii, este albumul pe care l-aș lua cu mine peste tot. Să îl văd pe Boss live chiar în acest turneu, la mai bine de 35 de ani de la lansarea albumului, a fost cel mai frumos cadou pe care mi l-am făcut, dintr-unul dinprimele mele salarii la Radio Guerrilla.
