Cu ochii îndreptați spre cer și spre copaci fetița se întreba cu ce să înceapă. Să încep sau să stau, să-mi las mâinile să cânte sau să mai aștept. Fiecare moment era scufundat în neliniște, o neliniște de fundal ce nu dă pace. Nu știe să spună ce vrea, dar continuă să zumzăie și să ceară atenție. O lumină roșie, mov, galbenă, albastră, care cine știe de unde venea, se așternea peste oraș, iar zgomotul oamenilor îi amintea despre unde stătea suspendat pământul. Erau momente în care totul era atât de limpede, în care știa exact de unde vine, cine e și ce are de făcut și erau copleșitoare. Când începi să știi, chiar și puțin, se așterne liniștea în tine și în jurul tău. Nu poți explica asta nimănui poți doar să-ți dai voie să simți. Oare cum e să fii o floare se gândea fetița. Să fii și atât. Să îți dai voie să fii. Să fii, își tot repeta fetița, fredonând ceva cu jumătate de voce. Îi era frică să cânte. Ceva îi exploda înăuntrul pieptului, dar vocea nu ieșea și pace și cât de mult și-ar fi dorit să cânte soarelui, să cânte cerului și păsărilor despre ceea ce ea simțea. Să le povestească, cu o baghetă în mână, cu entuziasmul ei, toate câte le simte, toate câte le vede, iar ele să o înțeleagă. O înțelegeau oricum. Culorile dispăruseră și apăruseră altele. Încercase să se agațe de un mov strălucitor, dar el se strecurase ușor din fața ei și se scursese într-un albastru ce aștepta puțin mai jos. La fel făcuse și albastrul semn că nu le păsa foarte tare. Dispăreau și apăreau fără să se supere sau sperie, fără să se agațe de cer pentru a rămâne mai mult. Fetița, acoperită de întunericul cerului, se întrebă iar ce să facă. Să deseneze, să scrie, să cânte sau să danseze. Cu ce să înceapă? De parcă culorile cerului se certă între ele, care să înceapă și care să fie prima și care să fie mai repede. Cerul se așeză pe un scaun, zâmbi, și îi spuse cu blândețe. Eu sunt aici și am tot timpul din lume să le văd pe toate. Începi cu începutul și fă totul cu calm fetița mea dragă și iubită. Ia aminte la culori și nu te grăbi, frumusețea vine din simplitate, dragă copilă, iar simplitatea este în a fi. Fetița deschise ochii mari. A fi, își repetă ea, cu buzele ce se mirau și ele de ușurimea cu care a fi se pronunță. Ce cauți atunci când dansezi? Bucuria, răspunse fetița. Ce cauți atunci când desenezi? Bucuria, șopti ea. Bucuria apărea pe buze fără să o fi chemat nimeni. Trebuie să știți asta. Și ce e bucuria? Atunci când te învârți și te învârți și te învârți și uiți că ai picioarele pe pământ și părul răsfirat prin aer, răspunse fetița fără să răsufle. Atunci când uiți de unde ai venit, cine ești, ce-ți place și ce nu-ți place, ce iubești și ce nu iubești, cât ai suferit sau dacă ai suferit, uiți de tot și mori, iar atunci când te întorci, ai să fii și atât. Cerul zâmbi și se ridică să povestească cu soarele. Undeva departe era luna, iar culorile se alergau și se așezau una peste cealaltă. Alte voci, alți oameni, altă limbă, alte zâmbete și alte plânsete, dar totul atât de la fel.
