Fetița simțise așa de când se știuse, dar nu avusese idee că navighează într-un ocean făcut din emoții. Nu știa ce sunt emoțiile. Nu știa că valurile o împing în față și în spate, o izbesc de suprafața apei, o ridică pentru a o trânti iar. Nu avea idee, pentru că stătuse în starea asta prea multă vreme, prea mult timp, prea mult timp în care creierul, plămânii și inima ei făcuseră același și același și același pas fără oprire. Acceași cărare bătătorită ani și ani, moment de moment, secundă de secundă. Aceleași reacții, aceeași suferință. Același film ce ți se desfășoară sub ochi, fără să ai habar că tu l-ai creat. Și nu te vezi, nu te vezi că simți, ești una cu emoția, care se întinde în tine precum un ocean, și te doare atât de tare încât crezi că e lipită de tine. Nu există separare. Singura ființă care îți poate îndrepta lumina către ce ai de văzut este chiar sufletul tău. Nu îți va da pace, pentru că vrea să se întoarcă acasă, cu orice preț.

Te întrebi ce e acolo în tine, nu vezi și doare atât de tare. Ce vrea de la tine, ce îți vorbește, ce vrea să îți spună? Cine e ea de fapt? Cine ești tu? De unde începi tu și unde începe suferința? De unde vine ea? O aduc ceilalți sau ne-o arată, pentru că ea e deja înăuntrul nostru? Unde stă ascunsă? Cum suntem noi de fapt? Apare când iubim? Dar știm să iubim sau am învățat iubirea? Fetița mergea pe străzile goale, își auzea pașii, își simțea tălpile. Privea în jurul ei, privea către lume, îi auzea zgomotele, iar în ea ceva se limpezea. Ceva devenea clar și luminos. Cine sunt eu atunci când am un om în fața mea? Cine rămân eu atunci când mă așez lângă un om? Mai exist sau mă dizolv? Luna era sus pe cer, se întrezărea și soarele. Dacă nu ne-ar rămâne decât inimile cum ni s-ar întâlni ochii? Ar înțelege imediat pe cine au în față? Dacă doar pentru o fracțiune de secundă am putea să simțim tot ceea ce suntem, dincolo de toate câte le purtăm în noi. Suntem inimi avide de iubire prinse în carcase de amintiri și de convingeri. Și e prea departe timpul de început ca să ne reamintim cu ușurință despre început. Ne trebuie curaj și blândețe să călcăm pământul de aici și să știm de unde venim. Curaj pentru că nu e ușor să știi că tot ceea ce ești, vezi și bândețe să accepți că ceea ce vezi, ești. Și vine o zi, măsurată în lumina soarelui și cea a lunii, când simți simplitatea faptului că înăuntrul tău este doar iubire și nimic și nimeni nu-ți mai poate lua asta. Se întâmplă să uiți iar, pentru că ai bătătorit prea mult calea uitării, dar te uiți spre cer și îți reamintești.

Simți că ai căutat asta din prima zi și nu te-ai oprit nici măcar un moment. Ai căutat înăuntrul tău, ai căutat să înlături straturi de ceață, unul câte unul. Ceață făcută din uitarea faptului că tot ceea ce cerem, tot ceea ce cântăm, tot ceea ce suflăm afară în lumea asta prinde formă. Fetița avea nevoie să știe iar, avea nevoie să afle iar că nu e singură, că nu a fost niciodată singură și că de acolo dinăuntrul ei lucrurile, oamenii, viața păreau mari și fioroase. Avea nevoie să își amintească despre iubire, despre blândețe, despre a crede. A crede în soare, în lună, în stele, a crede fără urmă de dubiu că sunt toate înăuntrul ei, iar acolo ele se transformă în creioane colorate și desenează drumul fetiței spre acasă. E desenul tău unic și așa o să rămână mereu, pentru eternitate. Și ce poate fi mai frumos decât să îți oferi iubirea și claritatea pe care le-ai primit la naștere, iar ele să îți lumineze calea de acum pentru todeauna.