Acesta este un text teoretic despre un vertical race pe care poți alerga și la vale. Tu sau partenerul tău. Este vorba despre Urlea Vertical Race care e programat pe 11 octombrie. Din ce o să citiți mai jos o să vă regăsiți și voi în câteva ipostaze. Mai multe sau mai puține. Totul e să vă dați voie.
Să alergi o cursă de tip vertical race nu înseamnă doar să pui un picior în fața celuilalt. Înseamnă să îți provoci corpul, dar și mintea, să treacă printr-o experiență extremă, care te scoate complet din zona de confort. Gândiți-vă: 12 kilometri de traseu, dar cu o diferență de nivel de 1833 de metri. Practic, alergi mai mult pe verticală și spre deloc pe orizontală. Este ca și cum ai lua un munte de la poale și până în vârf și l-ai urca într-o singură respirație, în ritmul pașilor tăi. O astfel de cursă începe de obicei într-un cadru spectaculos, la baza muntelui. Atmosfera e plină de emoție. În jurul tău sunt alergători pregătiți, fiecare cu povestea lui, fiecare cu motivația lui: unii caută performanță, alții caută să își depășească limitele personale, iar alții pur și simplu vor să simtă natura într-un mod intens. Primii kilometri pot părea înșelători: terenul încă nu urcă dramatic, iar adrenalina startului te face să ai impresia că e „ușor”. Dar în curând, panta se schimbă radical, iar fiecare pas devine o luptă.
Corpul începe să răspundă: respirația se accelerează, pulsul urcă, iar picioarele ard. Îți dai seama repede că nu e o alergare obișnuită. Ai nevoie să îți dozezi energia, să găsești acel echilibru fragil între ritm și rezistență. Dacă pleci prea tare, riști să „te stingi” pe traseu. Dacă mergi prea încet, simți frustrarea că nu profiți de forța pe care o ai. Ce e special la un traseu cu 1833 de metri diferență de nivel este faptul că îți schimbă permanent perspectiva. Pe măsură ce urci, peisajul din jur se deschide, vezi valea din spatele tău, vezi crestele de deasupra și realizezi cât mai ai de parcurs. Uneori, cărarea devine atât de abruptă încât alergarea se transformă într-un mers rapid, aproape cățărându-te pe bețele de trekking sau folosindu-ți mâinile pentru sprijin. Dar frumusețea acestei curse nu e doar în urcare. Particularitatea traseului de 12 kilometri este că, după ce ajungi în punctul maxim, există și porțiuni de coborâre. Dar ele sunt pentru cel cu care ai ales să împarți bucuria. Și să nu credeți că la vale e mai simplu. Alergarea la vale, pe pante abrupte, cu teren accidentat, solicită la fel de mult: genunchii, gleznele și concentrarea mentală sunt puse la încercare. E un dans între viteză și control. Dacă te lași dus de gravitație, câștigi timp, dar riști accidentări. Dacă frânezi prea mult, obosești mușchii și pierzi fluiditatea cursei. Dincolo de efortul fizic, e vorba și de o experiență mentală. Într-o astfel de cursă, fiecare alergător trece prin momente de cumpănă. Sunt acele clipe în care îți spui „nu mai pot”, „de ce am venit aici?”, „ce caut eu pe muntele ăsta?”. Și apoi, după câteva minute, îți revii, respiri, îți găsești din nou ritmul și parcă renaști. Alergatul pe verticală te învață să fii prezent, să nu te gândești la toată distanța rămasă, ci doar la următorul pas, următoarea curbă, următoarea sută de metri.
În același timp, e un sentiment de libertate greu de descris. Fiecare pas înseamnă că te ridici mai sus, la propriu și la figurat. Îți vezi progresul nu doar pe ceas sau pe hartă, ci în realitatea peisajului: stânci, păduri, pajiști alpine, poate chiar zăpadă pe vârf. Toate se succed rapid, iar tu simți că faci parte dintr-o poveste mai mare decât tine. Când ajungi la linia de finish, indiferent dacă e în vârf de munte sau după o coborâre finală, trăiești o explozie de emoții. Nu contează timpul final atât de mult. Contează faptul că ai reușit. Că ai dus corpul și mintea acolo unde nu credeai că pot ajunge. O astfel de cursă nu e doar despre competiție, ci și despre descoperire de sine. În cele din urmă, a alerga o cursă de vertical race pe un traseu de 12 kilometri cu 1833 de metri diferență de nivel nu este doar un test sportiv. Este o experiență de viață. O combinație între suferință și bucurie, între durere și libertate, între efort extrem și satisfacția pură a reușitei. Și, paradoxal, chiar dacă în timpul cursei îți promiți că „niciodată nu mai fac asta”, de multe ori, la câteva ore după ce termini, începi deja să te gândești: „Când e următoarea cursă?”.
Vă las aici și un link unde vă puteți înscrie. Oare ne vedem la start/finish?
