Anual, în mai multe țări europene are loc desemnarea unei specii de liliac, în alegerea acesteia cântărind mai multe aspecte: statutul local, național sau global al speciei, importanța speciei respective pentru mediul înconjurător, distribuția acesteia, aspecte legate de comportament, mărimea populației speciei, etc.

În România, procedura este demarată de către Centrul pentru Cercetarea și Conservarea Liliecilor pe portalul www.lilieci.ro. Inițial, sunt propuse 3 specii de lilieci de către comunitatea chiropterologilor din România, aceste specii fiind apoi votate de public. Specia câștigătoare se va bucura de popularizare pe decursul întregului an. Aceasta este ce-a de-a treia ediție ”Liliacul anului” (specia anului 2017 în România a fost liliacul urecheat brun, Plecotus auritus; specia anului 2018 a fost desemnată Rhinolophus mehelyi).

Finaliștii pentru concursul ”Liliacul anului 2019 în România” sunt:

Liliacul cu aripi lungi (Miniopterus schreibersii): cel care formează cele mai mari colonii de lilieci din România

Este o specie tipic cavernicolă, de talie medie (cu greutate medie de 13 grame), bot scurt, urechi mici și triunghiulare. Formează colonii mari, preferând peșterile sau alte locații subterane, pe tot parcursul anului (de obicei preferă peşterile cu intrări mari, din regiunile carstice din zona de deal şi de munte). Vânează predominant în păduri de foioase și migrează sezonal (între adăposturile de vară și cele de iarnă), pe distanțe de 40-100 km. Adăposturile și zonele de hrănire (păduri de foioase) folosite de această specie sunt periclitate de activitățile umane, de exemplu exploatări forestiere intensive, folosirea insecticidelor, turism / speoturism în sezoanele critice de iarnă și vară.

Liliacul cu urechi mari (Myotis bechsteinii): cel care apreciază foarte mult pădurile seculare

Myotis bechsteinii este o specie de talie medie, cu cele mai mari urechi (de peste 2 cm) din genul Myotis. Blana de pe partea dorsală este brună sau brun-roşiatică și se delimitează clar de partea ventrală, care este gri deschis/alb sau bej. Acesta formează colonii de naștere în scorburi, iar în timpul hibernării poate fi întâlnit și în peșteri sau alte adăposturi subterane, fiind una dintre speciile care tolerează temperaturi scăzute. Desigur, în comparație cu liliecii urecheați (care au lungimea urechilor aproape cât lungimea corpului), urechile lui Myotis bechsteinii sunt de mărime mai modestă. Este o specie sedentară, ce parcurge distanțe de doar câțiva kilometri între adăposturile de vară și cele de iarnă. Această specie este amenințată de fragmentarea și reducerea habitatelor folosite, inclusiv de tăierea arborilor scorburoși. Datorită faptului că specia traversează spațiile deschise cu un zbor la altitudine foarte mică, este predispusă la o amenințare semnificativă din partea traficului rutier.

Liliacul nordic (Eptesicus nilssonii): cel care îndură cele mai scăzute temperaturi

Eptesicus nilssonii este o specie montană de talie medie, mai puțin cunoscută, care se adăpostește în galerii de mină, peșteri și avene situate la altitudini mari. Hibernează la temperaturi scăzute, uneori de -5.5 °C, având colonii de naștere chiar și deasupra Cercului Polar Arctic. Blana dorsală este de culoare maroniu închis spre negru, și vârfuri de culoare auriu-deschis, iar partea ventrală este de culoare maroniu gălbui deschis. Habitatele tipice de hrănire sunt pădurile de conifere sau pădurile mixte, pajiştile, dar a fost detectată şi în jurul localităţilor. Adăposturile de vară (de maternitate) sunt localizate în diferite părți ale clădirilor, iar cele de iarnă mai ales în peșteri și galerii uscate, răcoroase de mină. Este o specie sedentară, cu distanțe mici între adăposturile de vară și cele de iarnă, însă au fost înregistrate și migrații de 100-450 km. Există puține informații despre biologia speciei în țara noastră, dar foarte probabil este afectată de exploatările forestiere din zonele muntoase.

Dacă v-ați decis care este preferatul vostru, il puteți vota aici.