Sarmale, covrigi, jumări, murături, iahnie, parizer, mămăligă, brânză, bulz, balmoș, cașcaval pane, papanași, cozonac, chec, ciorbă, borș, ghiveci, tocăniță, tochitură, mujdei, socată, sirop, limonadă, citronadă, oranjadă, tec, sifon, șpriț, compot, magiun, peltea, șerbet, gogoși, piftie, tobă, orez cu lapte, șnițel, piure, mici, ceafă, cartofi pai, plăcintă, găluște, perișoare, ciulama, momițe, șorici, sângerete, tobă, slănină, țuică, pălincă, horincă, rachiu, vermut, afinată, cireșată, vișinată, cornată, porumbată, caisată, bulion, zacuscă, ardei umpluți, salată boeuf, fasole făcăluită, turtă, mălai, drob, scovergi, cornulețe, tăiței, mucenici, salată de vinete, musaca, fleică, bragă, hamsii, icre, plachie, varză, cârnăciori, chifteluțe, lebăr, pilaf, pelin, grasă, zghihară, fetească, busuioacă, plăvaie, șarbă, crâmpoșie, gogonele, minciunele, merdenele, nes, nechezol, șaorma la farfurie, colivă.

O sută de chestii de mâncat și de băut pe care nu le-aș numi neaoșe, nici tradiționale, ci pur și simplu românești, chestii care într-un fel ciudat și duios în același timp definesc obiceiurile culinare ale unui popor ce de vreo sută de ani încearcă să devină o națiune. Înșirate –  mai puțin de un sfert de pagină. Nu e mult. O sută de cuvinte nu sunt multe, o sută de preparate culinare sunt o carte mică de bucate, o sută de vinuri sunt o modestă enciclopedie, o sută de ani e puțin, foarte puțin. O viață de om norocos. Un bunic care apucă să le povestească nepoților viața dinainte de a se fi inventat cuptorul cu microunde, aragazul cu butelie sau reșoul electric. Zece vedre de ani, zece banițe de anotimpuri, o clipită, o poveste ce poate fi spusă preț de o cină și două sticle de vin. Dacă mâine la cină, Dumnezeu s-ar așeza cu tine la masă și ți-ar spune – “Am fost plecat de p-aici în ultima sută de ani, ia spune-mi… ce s-a mai întâmplat?”, tu ce i-ai povesti mai întâi? De unde ai începe? Sau … poate mai important, unde ai termina, ce ai omite, ce n-ar merita spus, ce ai ascunde, cu ce ți-ar fi rușine… Și apoi, ce i-ai da de mâncare? Adică, într-un fel, e și El om, i-ar fi foame după suta asta de ani de pribegie și n-ai vrea să-l ghiftuiești fără să înțeleagă nimic. Ar trebui să alegi 4-5 lucruri de mâncat care să te-ajute la povestit, să-l facă să înțeleagă cam cine suntem, cine am vrea să fim, cine nu putem fi. Și un pahar de vin. Oricât de vorbă lungă ai fi tu, oricât de meșteșugit povestitor, bun orator… o sută de ani i-ai termina preț de o cină și două sticle de vin. Nu e mult, dar e tot ce avem. Și dacă ne-a plăcut ar trebui să continuăm. Și dacă ne-am chinuit tot ar trebui să continuăm căci nu există altă cale și nici drum înapoi. La masa asta la care ne-am strâns cu toții de prin tot felul de principate, voievodate și provincii, și la care ne-am așezat de comun acord, poate că într-adevăr nu s-a gătit grozav, nici sănătos, prea multă sare pe răni și prea puțin zahăr în ceașca dimineților, dar… s-a gătit. N-a stins nimeni focul, chiar dacă mulți au aruncat șorțul, n-a nimeni otrăvit pe nimeni deși adesea am cochetat cu toxiinfecția. Dar cel puțin ne-am distrat, căci orice s-ar spune, la masa asta se râde cel mai bine deși niciodată nu se râde la urmă. Avem o problemă cu desertul. Avem o problemă și cu antreurile, dar mai ales cu timpul de coacere. Ori e prea crud ori e ars. Dar, știți ce, toate se învață. Nimeni n-a reușit cozonacul din prima, nici noi nu puteam găti perfect din prima (sută de ani).

Hai să facem un experiment – dă un print listei de o sută de produse din capul acestui articol. Ia un creion chimic și începe să tai lucrurile care nu-ți plac. Alea pe care nu le mănânci de obicei sau niciodată.

După ce ai terminat, ia lista de la capăt și taie-le pe alea fără de care poți trăi liniștit.

Apoi, după ce iei o gură de apă, tăie-le pe cele care îți plac. După toate aceste operații pseudo-chirurgicale, pe listă ar trebui să rămână doar cele fără de care nu poți concepe viața, adică… poți trăi, dar nu bine. Dacă cumva pe listă n-a rămas niciun produs netăiat înseamnă că ești în țara greșită. Și atunci nu ieșitul în piață e soluția, nici posturile lungi pe FB despre cât de cacao este țara. Nu. Înseamnă că locul tău nu e aici și că încercarea perpetuă de a înlocui toba cu foie-gras e o utopie, e o lipsă de înțelegere a unui ADN de neam.  Însă, dacă-ți place toba la nebunie, dar vezi că e gătită la mișto, atunci, da, merită să lupți cu toată ființa ta ca rețeta să fie îmbunătățită. Căci despre asta e vorba după o sută de ani. Despre o carte de bucate imperfectă, cu rețete amestecate, culese de ici, de colo, tăiate de prin reviste străine sau povestite de o babă surdă de Sâmbăta Morților. O carte ce seamănă mai mult cu un caiet de gospodină cu tăieturi, abrevieri și ștersături grosolane decât cu o chestie documentată și bună de tipar. E prima variantă a unui manuscris ce-și dorește să fie carte de bucate când va fi mare, dar are nevoie de corecturi. Ultimele statistici ne spun că mai suntem vreo 18 milioane de corectori și mai vin din urmă. Ăștia care vin din urmă sunt cei mai buni, au gustul mai format și sunt mai deschiși la ingrediente noi. În plus, n-au mâncat patruzeci de ani doar rahatul din cornulețe. O sută de ani sunt puțini. În oala sub presiune a unei națiuni se cheamă fast food nicidecum slow cooking. Nici suta nu mai e ce a fost, darmite centenarul….