Am călătorit zbătându-mă, căzând, ridicându-mă, aruncând, lovindu-mă de ziduri înalte, dând din mâini și din picioare, ascunzând, neștiind, neștiind cine sunt, neștiind către ce merg și ce îmi trebuie. Neștiind nimic despre firesc, cu un hău nemărginit ce aștepta să fie umplut. Un gol al ființei ce nu știe despre viața pe pământ.

Am mers legată la ochi, nevăzând lumea, neștiind de lumea dinăuntru, neștiind cum se trăiește. Ca printr-o junglă unde a trebuit să curăț calea. Am adunat toată necunoașterea, neputința și orbirea celor din spatele meu și am adus-o aici, ca să o luminez.

 Am străbătut munți și păduri întunecate, prăpăstii și cer înstelat.

Am mers și am tot mers, mânată de ceva ce era mai presus de mine, dar din mine.

Am trăit frica la paroxism, durerea ce anunța moartea, tristețea ca și absolut, plânsul ce a sleit corpul și sufletul, rușinea ce îmi ardea inima, frica, ce îmi oprea suflarea.

Uneori, simțeam acel ceva ce mă ghida cu blândețe, cu iubire, neatins, nemișcat, netulburat, cu răbdare, prin păduri pline de șerpi și de lighioane, prin vânt și prin ploi, prin hohote de plâns și carne sfâșiată, prin inima ce se simțea lovită, prin multă, multă necunoaștere.

Am mers înainte așa cum viața mi se așeza în față. Neștiind nimic despre hăul dinăuntru. Neștiind unde merg, către ce mă îndrept.

Îmi erau împinși pașii fără ca eu să știu ce caut aici, cine sunt și cum se trăiește viața. Cum se iubește, cum e să fii adolescentă, cum e să fii femeie, nimic. Gol. Hău.

Dar flacăra ce ardea înăuntrul meu știa, știa despre calea pe care o am de străbătut, știa despre unde aveam de mers, știa despre drumul de urmat. Eu, nu. Eu mergeam și atât.

 Undeva, sufletul ființei, la venire, este călcat în picioare, distrus, tăiat, iar reperele se pierd. Fiecare pas făcut e nevoie să reamintească un traseu, o legătură către cum ar trebui să curgă toate în armonie. Fiecare întâlnire mai așează o piesă înapoi în ordinea înițială. E un tablou făcut din puncte ce necesită unire între ele, acolo unde se cere redesenată armonia. Până atunci, orbecăi, cazi, nu vezi, nu știi, nu înțelegi. Suferi.

Cine ești tu, copilă?

Nu înțeleg întrebarea, eu nu exist, doar corpul îmi e mărturie.

Ești imens mai mult decât atât. Iar drumul aici, călătoria ta înapoi către tine

Munții, deșertul, casele părăsite, drumurile ce nu duc nicăieri, gropile de noroi în care am zăcut adormită, alegeri fără sens aparent, zile ce trec, nopți întunecate, neliniște, frică, durere, incomensurabilă durere, toate erau înăuntrul meu.

 Am călătorit prin iad, am mers prin întuneric. Acolo unde nu pătrunde nimic în afară de orbire.

Undeva, cândva, ceva, la început a fost strivit. A rămas totuși să pulseze, firav, un semnal, care a povestit despre cine sunt eu. Semnalul ăsta m-a însoțit, pâlpâind peste tot, chiar și atunci când adormeam îndurerată, întrebând de ce, așteptând dimineața să îmi povestească despre ce vrea să fie. Apoi, porneam din nou la drum. Neîncetat, neobosit, cu acel ceva ce pășea nevăzut, odată cu mine.

Și iar străbăteam întinderi fără sens, fără de direcție.

Fără să știu, aveam cu mine iubirea. Nu știu de unde, nu știu cine a pus-o în mine, dar a fost acolo la fiecare pas. Știa când am să cad, mă culegea, mă scutura, mă mângâia și o luam din loc.

Aveam aceste infinite culori ale sufletului meu, iar ele îmi colorau nimicul.

Îmi șopteau, mergi copilă, mergi înainte.

Și într-o bună zi, am zărit cerul, dar nu ăsta la care ne uităm acum. Nu , cerul de dincolo de cer. Și câtă măreție. Tot atunci am înțeles că acest hău din mine este o fântână. Plină cu apă proaspătă în care m-am oglindit atunci când am avut nevoie. Și poate pentru prima oară în multe, multe vieți, am simțit gustul dulce al iubirii.  Am știut atunci că sunt un hău, dar de asta asta era umplut cu iubire.