De ce este atât de greu să accepți…

”Viața in sine este un lanț de abuzuri mai mult sau mai puțin grave,

 cu care am învățat să trăim și care ne scot din zona de confort,

ne împing la reevaluare, schimbare și progres”.

(o speculație)

Conform unei teorii, oamenii care au fost abuzați în copilărie se împart în trei categorii. Din prima categorie fac parte cei care își amintesc că au fost abuzați, dar nu recunosc asta. Din a doua categorie fac parte cei care nu-și amintesc ca au fost abuzati, fiindcă abuzul a fost atât de grav, încât ei au reprimat asta în totalitate. Psihicul lor a ”asborbit” abuzul și l-a depus în „buncărul” creierului arhaic. Ei au un fel de intuiție morbidă, un fel de ”bănuială” că li s-a întâmplat ceva, dar neagă sau tratează chestia asta ca pe o pseudo-amintire oniroidă.

A treia categorie (teoretic) ar fi cei care nu au fost abuzați ”chiar atât de grav”, dar construiesc din asta o întreagă catastrofă, exagerează și chiar adaugă detalii din propria imaginație. Ei transformă abuzul într-un fiasco personal, dezvoltă o fixație în jurul abuzului și ajung să se complacă într-o lamentație masochistă. Practic, trauma lor devine o scuză de protocol pentru toate nereușitele și problemele personale sau de familie. Însă chiar acest comportament este o dovadă clară că trauma chiar a dus la destabilizarea comportamentală a individului (despre care credem că exgerează) și deci, nu mai putem vorbi despre o simulare sau despre o ”traumă nu chiar atât de gravă”…

De fapt, noi nu suntem în măsură să judecăm voința sau capacitatea oamenilor de a depăși traumele personale și nici nu avem dreptul să tratăm aceste aspecte într-un mod sarcastic sau dintr-o perspectivă superficială.

Unul din cele mai  bune materiale despre modul în care o traumă amprentează psihicul, este documentarul ”Leaving Neverland”. Din păcate trebuie văzut până la capăt, fiindcă doar așa putem înțelege mai bine de ce oamenii ba ascund traumele, ba le destăinuie, ba conisderă o vreme că nu au fost abuzați, ba dintr-o dată realizează că ceea ce li s-a întâmplat este o catastrofă.

Pe de altă parte, publicului îi este foarte dificil să recunoască un adevăr crud și brutal, fiindcă nu poate accepta că a fost orb sau ignorant. Ne este foarte greu să acceptăm că am idealizat pe cineva atât de mult, încât am căzut singuri pradă acestei imagini idealizate. Imagine care în esență nu are și poate nici n-a avut vreodată legătură cu cel pe care l-am apreciat, idealizat etc. Iar asta, desigur, generează furie, negare și o frustrare greu de dus. Însă diabolizarea unei singure persoane este irelevantă. Fiindcă trebuie să înțelegem că abuzatorul este (sau mai exact a fost) o victimă, într-un lanț nefericit de abuzuri și a ajuns un om bolnav psihic. Faptul că ”mimează puritatea„ sau ”pare un înger” este un mecanism de deghizare eficient, iar asta din nou, se încadrează la patologii coportamentale etc.