Demult, cândva la începutul timpurilor, oamenii au vorbit despre energie cu nume de zei, iar zeii suntem noi. Așa a fost de când e lumea și așa va fi mereu, trebuie doar să ne reamintim. Energia ce ne înconjoară e făcută dintr-o înfinită încrengătură de gânduri, credințe și idei ce se tot rotesc de secole. Soarele este cel ce ne ghidează și doar prin el putem învăța despre adevăr. Așa cum soarele e unul singur tot așa e și adevărul tău.
Copila se foia de colo colo, privind către cer printre bucăți de nori ce se înghesuiau deasupra capului. Erau oare ferestre către alte lumi? Suntem oare acoperiți de un cer pentru că nu trebie să vedem mai mult de atât? E un secret ce ne e ținut departe? În corpul ei răsunau cântece și nu știa de unde vin. Era o muzică ce îi ridica picioarele deasupra pământului și oare ce era pământul?
Avem în noi lumi altele, avem în noi povești și amintiri ce nu sunt de acum și nu sunt de aici. Avem în noi sunete ce vin de departe. Dincolo de toate câte au fost construite ești un gigant făcut din lumină și iubire. Ești un zeu cu inima legată la soare, el îți e tatăl și tot el mamă. Din el ai venit, către el o să pleci.
Cine ești tu și cine îți sunt cele ce ți-au fost puse direct în celulele tale? Cine ești tu cu adevărat? Cine ești tu dincolo de suferință? De frici și de neputință. Cine ești tu dincolo de ceea ce te atrage? Cine ești tu dincolo de ceea ce îți place? Cine ești tu dincolo de ceea ce crezi că ești? Sub acest strat făcut din plăceri aparente stă o lume de liniște și de iubire. Sub acest strat ce te ademenește stă absolutul de care fugim pentru că nu cunoaștem decât plăceri mici. Calea adevărului e grea. Ne agățăm de zidurile închisorii, refuzând să vedem universul întreg. Închidem ochii în fața lui, pentru că prea mare. Prea mult, copleșitor. Atunci când aduci în tine mult prea puțină viață, absolutul te va înspăimânta. Atunci când te vei lăsa cuprins de căldura ademenitoarte a obișnuinței, vei rata o priveliște, pe care poate în altă viață vei mai avea șansa să o revezi. Poate.
Pentru că așa a fost din toate timpurile, moment de moment demonii tăi te vor testa. Te vor supune la cazne, te vor învălui cum nici tu nu ai să știi, ca să-ți fie cald și bine, te vor ademeni doar pentru a te păstra pe tărâmul lor. Dependent de tristețe, dar nerăbdător să te eliberzi de ea. Învârtindu-te într-un cerc ce îți ține tălpile lipite cu smoală într-o lume cu care ești prieten, dar care nu e lumea ta. E ca o pâclă ce ți se așează pe interior, ferindu-te de cine ești cu adevărat. O ceață ce îți acoperă vederea culmilor din depărtare. Și așa călătorim vieți după vieți, în întuneric și necunoaștere. Necunoaștere a ceea ce ne ține pe loc. Forma îi e ca mierea. Dulce și grea. Te scufunzi în ea, pașii îți vor fi grei, iar adevărul de nevăzut. Îți trebuie lumină, multă lumină, care să explodeze în tine și să scoată afară ceea ce nu ești. O forță care să îți strige, cu puterea urletului ce sfâșie pielea, că nu ești ceea ce repeți la nesfârșit. Și doare, doare rău. Dar cel mai tare doare frica de a pierde paradisul. E cea mai grea treaptă de trecut, frica de a pierde acel ceva cu care te-ai obișnuit și care e atât de cald și dulce.
Adevărul e o forță imensă ce retează orice neadevăr dinăuntrul tău, și te apropie de puritatea divinului din tine. Când ai în tine adevăr nu mai e loc pentru suferință. Pentru că e suferința nu înseamnă decât minciuni pe care ți le spui ție și nu de acum ci de secole.
