M-am apropiat de el și l-am luat în palmă. Era fără de viață, fără de suflare. Piciorușele strânse la el, parcă se așezase, așteptând. A fost pentru prima oră când am simțit că viața e mai mult decât corpul. A fost pentru prima oară când am înțeles că viața își face loc și apoi își ia zborul, iar spațiul pe care îl ocupă e temporar și e minunat că e. Își clădește un palat și îi pune acoperiș în formă de păr, își aranjează inima, apoi plămânii, împarte sarcini, face în așa fel încât totul să fie perfect izolat și se naște pielea, o face să respire, pune perdele, vopsește pereții, aranjează totul exact așa cum trebuie să fie. Viața locuiește o perioadă înăuntru și apoi e pregătită să zboare în altă parte. Iar noi, noi ne obișnuim cu corpul, cu casa, cu părul cu toate câte sunt și începem să le credem ale noastre, începem să uităm cine suntem și să credem că suntem piele, și oase, și carne ceea ce vedem și ceea ce simțim. Se lipesc de noi, strâns gânduri întrevăzute, întretrăite. Confundăm camera de zi cu dormitorul, degetele cu acuzarea, ochii cu ura, gura cu strigătul, palma cu lovitura. Trăim cu frica de acum 200 de ani în oase, cu rușinea la fel. Uităm să știm cu adevărat. Ne confundăm cu poveștile noastre, ne agățăm de ele, trăim prin ele cu ele și din ele. Sunt atât de strâns lipite de piele încât atunci când începi să dai la o parte straturi, rămâne carne vie. Și exact acolo e ființa. Acolo găsești adevărul, numai acolo. Cum altfel să îți păstrezi inima deschisă. Numim fericirea chemând-o fericire uitând că în momentul în care ai numit-o, ai pierdut-o. Dă-i nume și ești pierdut. Dă-i nume și ea își va găsi imediat locul printre celelalte cuvinte ascunse înăuntrul celulelor tale. Poate că au formă, poate că nu. De unde se ridică oare nevoia de a fi văzut? Așteaptă momentul oportun și crește ușor, se ridică către stomac și rămâne acolo, pretinzând că e adevărată. De unde frica de a nu fi bun? E lipită în carne, o simți în piele, iar când încerci să o dezlipești te temi să rămâi gol. De unde vine invidia? Îți macină stomacul, mai să îți explodeze gâtul. Inundă corpul și exact atunci, mai mult ca oricând, îți imaginezi că ești doar corp. Uiți că el știe și crește în iubire și pentru iubire, și că numai așa își poate lua zborul și că numai așa poți dizolva tot.
Nu există timp, nu există cuvinte. Există matematica care se naște acum, există liniștea pe care o simți acum și nu alta și e diferită de toate câte au fost. Nu există corp și chiar dacă există, el vrea să cânte cântecul pe care îl păstrezi înăuntrul tău, iar cântecul ăsta călătorește peste toate granițele pe care le-am inventat și dincolo de ele. Iubirea pe care tu o chemi iubire nu e iubire, e ceea ce ai învățat despre ea atunci când nu ai fost iubit. Și aia o să fie iubirea ta până când nu înveți despre cum iubesc copacii.
Fetița se plimba cât era ziua de lungă, cu o buburuză pe deget. Străbăteau străzile și uitau de zi și uitau de noapte. Când pleca soarele le mai amintea că e târziu, venea luna, iar ele tot mai aveau de povestit cu un copac despre cum scoarța lui știe muzica pe care o cântă zi de zi piciorușele insectelor. Pentru că pasul fiecărei ființe are un cântec, iar cântecul ăsta vine din cum așezi piciorul pe pământ. Ăla e ritmul tău. Buburuza își deschidea aripile, pleca și apoi se întorcea pe degetul ei. Își spuneau una alteia despre lucruri pe care noi nu le putem înțelege. Își povesteau despre cum e să iubești atunci când ești buburuză și cum e să iubești atunci când ești om. E iubirea una singură? O întreba buburuza pe fetiță? Suntem noi unul și același lucru? Atunci când mă așez pe mâna unui om eu știu, îi șopti buburuza.
Ce știi, o întrebă cu ochii prietena ei?
Știu cine e și de unde vine.
Despre oameni, draga mea, poți să știi atât de puțin, și asta pentru că nici ei nu știu bine despre cine sunt. Nici ei nu știu să cuprindă ceea ce se petrece înăuntrul lor. Poți să le simți bătaia inimii într-un moment și în celălalt să uite de tot. Pot să creadă au înțeles adevărul, dar să uite de inimă. Pot să creadă și să uite de adevăr. Pot să te privească fără să vadă nimic. Pot să transforme a privi, a crede și adevăr în cele mai profunde neadevăruri. Tot ce nu e inimă, tot ce nu e inimă e umbrit de neadevăr, iar tu buburuză ești inimă cu aripi. Dacă te-ar privi cu adevărat ar ști.
