Cînd am scos din geantă urna cu cenușa bunicului, meșterul a clătinat din cap a dezaprobare.

– Ce e în recipient? m-a întrebat.
– Bunicul. Tatăl mamei mele.
– Doar nu doriți să…
– Ba da…
– Mă tem că nu se poate…
– De ce să nu se poată?
– Nu am mai făcut niciodată așa ceva.
– Și ăsta este un motiv să nu se poată?
– Nu știu…
– Mai gîndiți-vă…
– La ce să mă gîndesc?
– Că nu puteți să îmi faceți o clepsidră cu cenușă umană doar pentru că nu ați mai făcut niciodată așa ceva…
– Noi folosim doar nisip…
– Dar e absurd…
– Da, e absurd să folosiți cenușa bunicului dumneavoastră în felul ăsta…
– Nu, nu e deloc absurd. Asta a fost dorința bunicului meu, uitați aici testamentul lui!

Am scos din geantă testamentul bunicului și i l-am întins meșterului. L-a citit cu neîncredere și, în cele din urmă, s-a învoit să îmi facă clepsidra. Mi-a cerut preț dublu.

– E gata într-o săptămînă, mi-a spus.

Bunicul a fost fierar. La optzeci de ani încă bătea fierul, și din bucățile acelea de fier încins pe care le așeza, ajutîndu-se de niște clești mari, pe suprafața nicovalei, săreau jerbe de scîntei atunci cînd bunicul le lovea cu ciocanul, și fierul lua, cuminte, forma pe care bunicul și-o dorea. Eu stăteam într-un colț al fierăriei și mă uitam la el ca la un magician. Bunicul avea fierul la degetul mic. Lucra mereu în tăcere. Nu îmi adresa nici un cuvînt în timp ce bătea fierul, deși se vedea că îi face plăcere să îl privesc. Focul înroșind fierul, fierul aruncînd constelații de scîntei în contact cu ciocanul care cădea ritmic pe suprafața lui incandescentă au fost spectacolele mele preferate din copilărie.

După ore în șir de tăcere, bunicul simțea nevoia să vorbească. Îmi plăcea mult să îl ascult, chiar dacă nu înțelegeam tot ce îmi spune. Cînd am mai crescut, am început să îl înțeleg.

Relația îndelungată pe care, ca fierar, a avut-o cu focul l-a făcut să își dorească să fie incinerat. Dorința lui li s-a părut excentrică atît propriilor copii, cît și majorității nepoților, nu puțini la număr. Cînd a simțit că i se apropie sfîrșitul, bunicul m-a sunat să mă roage să îl ajut să își scrie testamentul. L-am urcat în mașină și am mers împreună la un birou notarial. M-a întrebat dacă doresc să îmi lase ceva prin testament, i-am spus că nu vreau nimic. Ne-am privit în ochi și am izbucnit amîndoi în plîns. Mi-a spus că își dorește ca cenușa lui să rămînă la mine și cel mai bine ar fi să o păstrez într-o clepsidră. L-a rugat pe notar să îi treacă în testament această dorință.

Sînt mulți ani de cînd bunicul curge pe masa mea de lucru. Uneori, cenușa din clepsidră prinde conturul unui fierar care lovește cu un ciocan imaginar în pereții de sticlă ai clepsidrei, de parcă ar dori să evadeze, dar această imagine nu durează mai mult de cîteva secunde, timp suficient ca să mă întorc, în trecut, într-un colț al fierăriei, de unde îl privesc pe bunicul bătînd fierul încins cu un ciocan mare și greu, și scînteile care sar din bucata aceea de fier se ridică la cer, de unde bunicul îmi zîmbește.