La sfârșitul săptămânii trecute am lansat noua temă a celui de-al optulea sezon din concursul Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră. Tema a fost dată tot de unul dintre participanții la concursul din episodul 3, și anume Robert Muscaliuc. Tema propusă de el? Care a fost cea mai amuzantă întâmplare pe care ai avut-o în drumul tău spre lucru?
Concursul se încheie joi, 19 noiembrie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferit de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de vineri, 20 noiembrie.
Povestea de mai jos este una dintre finaliste.
***
Să nu mai folosiți niciodată expresia “Este ca mersul pe bicicletă”! Vă spun și de ce…
După 20 de ani de muncă la birou și aproape 10 ani de comoditate în scaunul șoferului, 20 de kilograme depuse pe alocuri, recuperez bicicleta împrumutată soră-mii și mă hotărăsc să iau “la pedale” drumul spre birou. Locuiesc în cartierul Berceni și lucrez pe la Piața Unirii. Cu o “tăietură” în diagonală prin Parcul Tineretului, fără să mă stresez asupra traficului, ajung la birou în timp util și (sper eu) mai dau jos din kilograme.
În cea de-a doua dimineață de când am reînceput să folosesc vehiculul pe două roți, pe traseul meu, din sens opus, alergau două “gazele” tinere, frumoase și voluptoase. Am aproape 40 de ani, însă nu am ajuns încă la maturitatea aceea de a nu întoarce capul după femei frumoase. Deh, ce-i frumos, și lui Dumnezeu îi place!
Ca să nu par nesimțit, întâi am admirat, mișcându-mi doar ochii, iar la momentul potrivit, capul a plecat instinctiv, în aceeași direcție cu ochii, lăsând frâu liber imaginației și a priveliștii pentru o fracțiune de secundă. O fracțiune de secundă și un metru.
O fracțiune de secundă este de ajuns pentru ca natura să transforme totul în haos și să-ți arate că e important să fii atent pe unde mergi; natura îți dă o castană; natura face ca roata din față a bicicletei să interacționeze cu castana, pentru ca aceasta să alunece haotic. Inerția, nu mai zic!
Un metru de asfalt și o fracțiune de secundă…
Nu știu dacă a fost zgomotul surd al unui bărbat de 98 de kilograme la impactul cu aleea, nu știu dacă s-au simțit undele tectonice, nu știu dacă a fost zgomotul unui stol de porumbei speriati sau faptul că au început să mă latre doi căței, de asemenea, speriați de anvergura căzăturii; poate clinchetul metalic al unei biciclete de oțel care se rostogolește le-a făcut pe domnișoare să tresară…
Reacția lor a fost memorabila. Deoarece trecusem deja de ele nu au văzut în ce hal m-am întins pe alee; ar fi izbucnit în râs!
În schimb, eu am văzut cum s-au speriat, arătându-mi un salt crăcănat, scăpat de sub control, cu mâinile și picioarele în sus, asemănător cu salturile cimpanzeilor. Și-au întors privirile și, în timp ce eu mă adunam de pe jos, au început să chicotească și să-și continue, suav, alergarea.
Lângă cuvintele ce nu pot fi reproduse aici, am scos pe gură și “Ia uite, ce fraier! Am uitat să mai merg pe bicicletă!“.
În concluzie, nici măcar mersul pe bicicletă nu este “ca mersul pe bicicletă”.
Disclaimer:
În afară de orgoliul meu, niciun om, animal sau obiect nu a fost rănit.
***
Sursă foto cover aici.