Atunci când universul îți livrează filmul vieții tale proiectat pe un ecran și nu oriunde ci exact în fața ta, atât de subtil încât îți trebuie timp să pricepi că tu ești cel care se joacă cu firele ce coboară din cer. Uiți despre cum curge repirația și care este mersul ei firesc, dacă vreodată a recunoscut firescul, uiți despre cine ești sau despre cine ai crezut că ești. Uiți că e un film pe care l-ai văzut și revăzut de un miliard de ori, în care tu nu știi să faci decât ceea ce ai făcut și până acum. Pentru că pur și simplu nu știi altfel. Dacă nu ai învățat să-ți bucuri inima, dacă nu știi bine nici că ai o inimă care te aude, iar ceea ce apare imediat este o judecata aspră, îți vor trebui lanuri pline de flori pe care să ți le așezi pe suflet ca să înveți despre iubirea cu parfum libertate. Atunci când dialogul este între un copil rătăcit și îndurerat și tot un copil, răspunsul nu are cum să fie altfel.  Fetița alerga de una singură, fără să privească în jur, vântul îi mângâia buclele. Se auzea dinăuntru  frica șoptindu-i cum că ceva o să se strice în forma lor, dar îl lăsa să își facă damblaua. Cum ai fi putut să i te opui vântului. Nu știa despre frică atunci, nu știa că frica are o voce și nici că își găsește cele mai întunecoase încăperi de unde îi va șopti înșelător într-o bună zi. Și că ea, frica nu e prietenă cu stomacul, dar că el încearcă din răsputeri să te avertizeze cu o forță de neimaginat. Nu știa cum e să ți se strecoare prin respirație și să îi schimbe ritmul, să se confunde cu tine și să-ți șoptească minciuni la fiecare pas, pentru ca mai târziu minciunile să devenim ceea ce credem despre noi. Alerga și nu știa că lumea e făcută altfel decât vezi tu cu ochii. Cu totul și cu totul altfel. Și în fuga ei nu își dădea timp să își tragă sufletul, nu își dădea voie să respire. Și nu pentru că asta își dorea ci pentru că asta știa. Și atât. Pentru că înăuntrul ei viețuia ceea ce o separa de ea. Oare auzim corpul care ne cere să ne aliniem la ceea ce suntem? Oare simțim că celulele știu exact cum vor să le fie și atunci ne trag de mânecă și o fac zguduindu-ne corpul? Oare știm că atunci când pâlpâie o simțire firavă care ne cântă să nu facem nimic este pentru că realmente nu trebuie să facem nimic? Știm oare să stăm întinși, cu palmele sub cap și ochii către soare și să îi dăm sângelui voie să circule liber prin corp? Fetița stătea rezemată de un copac, cu rochița așezată pe pământ și pantofii prăfuiți. Știa câtă iubire și cât frumos are înăuntru, dar le lăsa să se coacă precum cireșele. Le lăsa să pocnească de bucurie și să iasă afară fără să le cheme nimeni. Le lăsa să fie culese și iubite fără să le forțeze coacerea. Știa că nu poți îndemna o cireașă de la spate să se coacă, pentru că nu va ști să te audă. Ea știe doar limba firii, știe limba naturii, iar acolo nu e urmă de altceva decât de iubire. Iubire ce se ascunde în praful așezat pe pantofi și în fusta ce șade pe pământ, roșie în obraji, fără să întrebe, fără să refuze. În tot ceea ce acceptă să fie pentru că așa e. În spațiul aproape imperceptibil dintre ceea ce suntem și ceea ce am învățat să fim. În delicatețea cu care ne vorbește stomacul sau ficatul sau inima despre ceea ce nu iubim cu iubirea adevărată așa cum iubește praful sau așa cum iubește pământul.