„Dragon, show yourself!”
Așa îi spune Kit Harington lui Toothless, într-un clip de pe YouTube, distribuit inițial ca featurette de promovare pentru Cum să-ți dresezi dragonul 3. 19 milioane de vizualizări. Și cross promotion, cu dragonul pentru copii socializând cu actorul din serialul (cu dragoni) pentru oameni mari.
E fabulos cum creatura aceasta fantastică, literaturizată, desprinsă ca dintr-un tablou de Paolo Uccello, dar mult îmblânzită de gustul publicului contemporan, face rating. Și cum să nu facă? Dragonii zboară mai ceva ca un supersonic, scuipă foc în Evul Mediu germanic și aduc ploaia în culturile asiatice, sunt puncte pitorești de întâlnire ale științei cu imaginarul, ale fricii cu speranța, ale nevoii de ficțiune cu cea de argument istoric.
S-a spus despre ei că ar fi intrat în poveste, cu solzii și aripile lor, ca exagerări ale realului, ca hiperbole ale temerii omenești de reptile, ca Leviathani de care se îmbibă, una după alta, culturile lumii. Cine a fost primul? Și unde? Dragonul egiptean din măruntaiele pământului? Cel chinezesc, care încă dansează în toate festivalurile asiatice, spre amuzamentul turiștilor și al localnicilor deopotrivă? Șerpii indieni enormi care atacă eroi porniți să salveze lumea? Dragonul e greu de prins de-o aripă, poate tocmai pentru că e expresia unei spaime universale care, cu timpul, s-a rafinat cultural. Dragonul e alteritatea, e Falkor și e Smaug, e Níðhöggr, creatura nordică de temut care mușcă din rădăcina copacului magic, Yggdrasil, e Norbert cel mic, abia ieșit din coajă, tușind fum și vâlvătăi intermitente, în coliba lui Hagrid, sub ochii lui Harry Potter.
Dragonul meu favorit locuiește într-o proză de Kazuo Ishiguro și e… o dragoană. O cheamă Querig. E mai înfricoșătoare ca mama lui Grendel, din Beowulf și… vulnerabilă. Cum suntem cei mai mulți dintre noi. Puterea de fascinație și fragilitatea unei epoci narative, a timpurilor cu druizi, magi, elfi și zâne se veștejesc sub răsuflarea ei. Care nu e spurcată, care nu pârjolește, care nu amenință. Sir Gawain, cel din romanul lui Ishiguro, nu mai vrea să ucidă dragoana. Vrea să o apere. Ea e tot ce a rămas din timpurile de glorie când cavalerii aveau pe cine și de cine elibera. E sinonimă cu povestea, dar e bătrână și nu mai poate zbura.
Zboară, în schimb, acum prin blockbustere, cot la cot (sau, mai bine zis, aripă lângă aripă) cu Maleficent și Eragon. E bine înfiptă în numele unei trupe care se încăpățânează să-și tot imagineze dragoni. Există și în variantă miniaturală (vă amintiți de Mushu, amicul (animat, și el) al lui Mulan?). Dragonii au multe culori și abilități în seturile de Lego (mâna sus, fanii Lego Elves!), în jocurile pe computer (School of Dragons e un hit la mine acasă), în logo-uri, în fantasy-ul contemporan (o să dau un singur nume: George R.R. Martin). Impactul e mare. Poate mai mare. Vraja creaturii acesteia înaripate, care în românește se numește balaur, care are o constelație a ei și care ascunde, încă, sub solzi, ceva din misterul vechi al lumii nedefalcate în procente, reacții chimice și detalii zoomorfice, respiră încă în tainițele minții. Respiră… imaginație.
Ioana Bâldea Constantinescu este jurnalist și lector al Fundației Calea Victoriei unde susține cursul De ce iubim animalele fantastice? De la dragoni la lumea reală.
