Fetița se uita în oglindă și ceea ce vedea era un idiot minunat. Un idiot capabil să iubească și să privească în ochi ce-i strigau, nu ești bun copile. Nu ești tu ceea ce caut. Lumea ce se aranja acum pe dinăuntru era ca un puzzle. Mare, largă, spațioasă, doritoare, curioasă, atentă, nouă, neștiutoare, naivă. O lume ce merita să fie iubită, dar mai ales iertată. Iertată pentru că nu știa, iertată pentru că înăuntrul ei nu existaseră limite care să-i lumineze adevărul despre cine e ea, dar mai ales pe cel ce-l învățase ca fiind ea. Iertată pentru ce nu a știut acum și prin toate viețile prin care a călătorit. Îți trebuie să te doară viață după viață ca să descoperi, ca să vezi, ca să simți înăuntrul tău. Ca să îți apară în lumina soarelui cine ești tu cu adevărat. Uneori descoperi asta târziu, alteori mai ai de călătorit. Îți trebuie să tai bucată din tine pentru ca într-o bună zi să vezi limpede cum nu erai tu cea care alegea ci ceea ce ochii și celulele tale învățaseră și văzuseră drept adevăr. Acolo e suferința toată și dacă ne-am trezi din ea.
În timp ce desena cu degetele prin nisipul ce o invita la joacă, o voce blândă o întrebă ceva. Părea că are toată răbdarea din lume să-i aștepte răspunsul. Părea că o ascultă cu așa atenție încât doar ea exista în acel moment pe fața pământului.
Fetița o auzi, își îndreptă privirea către direcția din care venea vocea și timid începu să-i vorbească.
Îmi doresc ca lumea în care trăiesc să regăsească puritatea din care inima oferă. Bucuria acestui a dărui este singurul și unicul motiv pentru care noi oamenii am venit în călătoria asta pe pământ. Să învățăm să ne vedem oglindit în ceilalți ceea ce ne umbrește adevărul, să ne lăsăm măcinați de frici, de condiționări, de idei și de concepte, de un fals adevăr, de viața pe pământ, să uităm cum e să-ți păstrezi inima deschisă și pură, să ne schimonosim în suferință, să uităm din ce sunt făcute celulele noastre pentru ca apoi, de acolo, într-o bună zi, să hotărăști că alegi iubirea toată. E un loc magic în care inimile se recunosc fără a mai cere voie. Pentru că cineva, cândva, a suflat în tine un gând ce ascultat îți va șopti că a primi și a oferi cu inima și din inimă sunt cele mai înalte daruri pe care ni le putem face unul altuia. Pentru că asta este esența care mișcă omul către sursă, către generozitatea cu care soarele dăruiește. Către acasă.
Cuvintele veniseră nu se știe de unde, pentru că nu le recunoștea ca fiind ale ei. Trecuseră prin ea și coborâseră în pământul de sub tălpi. Acolo va prinde viață un copac. Exact în acel loc în care solul fusese cultivat cu blândețe și ascultare, cu răbdare și iubire. După ce cuvintele plecaseră deja către alte lumi, în timp ce curgeau afară din piept, înăuntrul corpului ei mic înflorise o floare. Petalele i se dechiseseră albe, transparente, perfecte. Era lumea ce se năștea după ce cuvintele o desenaseră. O lume nouă. Tu cea adevărată ce te-ai curățat de tot ceea ce nu ești îmi amintești de o seră. Tonul vocii tale e important, temperatura e vitală, muzica ta interioară modifică ritmul creșterii. Pentru fetiță lumea în care venise începea să i se dezvăluie. Cum faci să trăiești în lumea asta știind cine ești? E o întrebare pe care le-o punea și pietrelor și florilor. Ele tăceau, pentru că răspunsul e doar în tăcere, iar ea își asculta liniștea de dinăuntru. Era un abis făcut din stele, din spațiu gol și plin. Plin cu nimic și cu totul. Plutea prin el și căuta să nu cadă, dar realiza că nu va putea cădea niciodată. Pentru că nu are nimeni cum să-i facă rău unui suflet infinit ce nu cunoaște moartea și nici nu a cunoscut-o vreodată. Iar atunci când o va cunoaște va fi doar pentru a se reîntoarce în iubirea toată.
