Atunci când în inima ta se scufundă cu adevărat cuvintele astea ceva miraculos se întâmplă. Ca să vedem adevărul inima ne trebuie pregătită. De jos în sus, corpul se curăță. Vederea e treptată, totul se întâmplă cu firescul ce e în creșterea unei plante. Altfel, ceea ce e lumesc în noi uită. Orice ar încerca să inventeze omul dacă nu e parte din lumină e neadevăr. Minciuna se întâmplă atunci când omul uită cine e, pentru că dacă s-ar trezi din somn descoperirea ar fi de nesuportat. Singurul adevăr posibil este adevărul fiecăruia în parte. Adevărul ce îți curge prin oase și nu cel ce stă la suprafață zâmbind mincinos. Cel ce se ascunde aproape neauzit, umbrit de teama de a fi în lumină. Adevărul e cel ce se coboară în tine atunci când ochii îți văd limpede, pentru că nimic nu mai umbrește inima.  Adevărul nu poate fi explicat, doar simțit și doar al fiecăruia, unic, curgător precum seva ce picură într-o liniște miraculoasă înăuntrul plantelor. Atenția către el mă face pe mine să fiu om. Adevărul nu e ușor, trebuie căutat până în străfundurile tale ființă făcută din stele. E ascuns în celulele tale și e singurul adevăr. Doar atunci când te privești și îți recunoști ceea ce ești el se poate întâmpla. Adevărul nu poate fi decât în frumusețea ce învăluie inima atunci când asculți cum cântă păsările sau atunci când auzi bătaia neauzită a apripilor. E în frumusețea inocenței și a bucuriei pure. Pare prea simplu, nu-i așa? Frumusețea e în adevăr și adevărul e în frumusețe.

Atunci când vă vorbesc despre iubire, vă vorbesc despre intenția pe care o purtăm înăuntrul nostru ori de câte ori deschidem ochii către o nouă zi. Intenția ce se adăpostește pe după piept vă e pură sau caută ceva? Priviți-o cu blândețe, o să înțelegeți de ce ne judecăm atât de aspru. Intenția ce licărește de undeva din tăcere vă anunță despre voi. Nu acoperiți totul cu pământ, nu ascundeți totul sub un morman de uitare, pentru că nu o să vă dea pace niciodată. Fetița zâmbea crezând că a înțeles, doar că atunci când crezi că ai înțeles în mod miraculous ți se va oferi ocazia să privești iar și iar acceptarea, iertarea și înțelegerea profundă a cum funcționează lumea asta invizibilă. Atunci când ești convins că iubești ți se va oferi ocazia să vezi că mai e loc. E loc liber să adaugi iubire, pentru că oamenii care te rănesc sunt primii care te învață despre golul care mai trebuie umplut. Te învață despre iubirea pură, despre cum ai putea să privești în ochi lipsa și să pui în loc iubire.  Și tot ar mai rămâne spațiu. Limita, dacă există una, este omul cu ochi prin care vezi tot universul dincolo de lumea asta construită. Căile îi sunt misterioase, nevăzute, oricât de atent ne-am uita. Se desprind ușor petale în interior și abia atunci observi că în tine s-a schimbat ceva. Profund. Ca o plutire, ca liniștea de sub apă se simte atunci când a sosit  timpul să înțelegi.

Fugim de lumina din noi toată viața, fugim de noi și ne învârtim în cerc crezând că avem ceva de găsit afară. Nu există nimic în afară ce poate fi separat de noi. Doar o iluzie. Ceea ce se dezleagă în interior se dezleagă în exterior. Orice ochii tăi întâlnesc în exterior, orice experiență îți e dat să trăiești e parte din praful de stele din care te-ai născut și îți ghidează ochii către la lumină.  Visul în care privești este somnul în care dormim. Un somn ce ne înconjoară din care ea se trezea lent.