George Săhoțeanu / Nimic de neînțeles

La începutul săptămânii am lansat cea de-a șaptea temă a noului sezon Vocea Ascultătorului (sezonul 4),  un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: descrieți mireasma favorită ca și când ați încerca să o explicați cuiva care nu are simțul mirosului. Care e parfumul, mirosul vostru preferat din toată lumea și cum “arată” el?

Concursul se încheie astăzi, 2 decembrie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de mâine, 3 decembrie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.

George ne-a trimis din nou un text finalist.

***

În lumea oamenilor se întâmplă câteodată să nu găseşti explicații pentru unele lucruri, oricât de logic ai privi problema apărută în fața ta. Atunci te miri. Copilul acesta era o astfel de mirare, un caz special, după cum spuseseră medicii. Pentru părinții lui era, însă, doar o hotărâre zdrobitoare a destinului în care nu găsiseră nimic special, ci doar multă suferință. Acea suferință nu se putea explica, ci doar trăi, mai profund sau mai superficial, câteodată, dar se putea doar trăi şi nimic mai mult.

Avea un sindrom genetic atât de rar, încât nu exista nici nume pentru el. Nici tratament. Copilul nu vedea, nu auzea şi nu vorbea. Dar asta nu era tot. După cum au aflat în timp, el nici nu distingea mirosurile, deci nu avea gust, iar pielea lui nu adăpostea receptorii pentru un simț tactil normal. Părea că Atropos, Klotho și Lahesis – ursitoarele antice – lipsiseră de la naşterea lui şi el apăruse în lume fără o țesătură a vieţii, fără destin, fără viitor. După o scurtă măcinare a vieţii mama se stinse de inimă rea iar tatăl o luă, uşor, razna. Nu-l putem condamna. Mintea ne aparţine până la un punct, până la intersecţia unor linii nevăzute pe care ea singură decide să le urmeze, în jos sau în sus.

Copilul rămase pe spezele statului, care nu se ocupa prea mult de nevoile lui speciale. Îl internară într-un spital-sanatoriu şi lumea uită de el, după ce ziarele amintiseră câţiva ani în şir că avem în ţară un caz special și fără nume. Dar micul caz special, cu un pronostic minim de viaţă biologică dat de medici, nu muri. Îl boteză târziu un preot militar bătrân şi surd care venise să-şi vadă soția mai bătrână decât el. Nu auzise, pesemne, glasul medicului de gardă din ziua aceea, un tânăr rezident cu căştile pe urechi şi telefonul zbârnâind ca o inimă mecanică sub halat. El îi tot spunea că nu are rost, că oricum copilul nu ştie ce i se întâmplă şi unde se află şi să îl lase aşa, nebotezat. Bombănind şi dând din mână a lehamite, bătrânul îşi văzu de treabă în acel pavilion special în care nimerise din greşeală. Picură de trei ori apă pe creştetul celui mic şi nevinovat de relele lumii şi de cea mai mare dintre ele, nepăsarea. Avea să fie ultima Taină a bătrânului, care muri chiar în seara aceea, în drum spre casa în care nu-l mai aştepta nimeni.

L-am găsit pe micul nevinovat după puțină vreme de la botez, pe când îmi făceam rondul obişnuit pentru curățenia de noapte. Culoarele lungi păreau reci deşi erau încălzite prin mila statului şi a directorului general; ele purtau ecourile măturii mele şi ale cârpelor fâşâitoare cu care dezinfectam podeaua. După un colţ al culoarului ce ducea către pavilionul special era să mă împiedic de o mogâldeaţă care încerca să înainteze, cu mâna lipită de perete. Privindu-i chipul mic şi concentrat mi-am dat seama că este pacientul despre care toate surorile vorbeau în şoaptă atunci când bârfeau la o cafea, mirându-se cum a sfidat piciul ştiința medicală şi a trăit până azi. Nu am înţeles de ce era singur noaptea pe culoar. Auzisem că are o asistentă care stă mereu cu el, dar m-am gândit că, poate, adormise.

În mod ciudat, copilul se oprise înainte să dau peste el şi întinsese fruntea în sus, spre mine; asta mi-am amintit mai târziu, atunci când m-am apucat să scriu despre cele petrecute atunci. Nu am putut să fac nicio mişcare, în parte din cauza surprizei, în parte din mila care mă împietrise. Dar copilul a întins mâna uşor, fără teamă şi a pipăit aerul până a dat de coada măturii mele. Apoi mânuța lui a urcat până a dat peste mâna mea, pe care a mângâiat-o uşor, de parcă trebuia să fiu eu cel care avea nevoie să fie liniştit. După aceea a zâmbit fără să ştie, evident, către cine. L-am dus încet de mână în salon, lângă sora adormită, iar a doua zi am început să strâng actele pentru adopție. A durat trei ani, dar azi piciul este cu mine. Statul-părinte nu s-a împotrivit foarte tare, dar birocrația ne iubeşte la fel pe toți și nu face discriminări.

Acum locuim, ca doi burlaci fără viitor, într-o mansardă plină de pisici. Una dintre ele e roşie şi zgomotoasă ca un papagal şi e cea care se joaca cel mai mult cu copilul. Deşi am citit cum am putut dosarul lui medical, nu prea am înțeles de ce nimeni nu a încercat să comunice cu el în vreun fel. Cred că diagnosticul de lipsă a mirosului e greşit pentru că am observat că, în diminețile de vară, copilul stă în fața ferestrei deschise şi inspiră adânc, cu nările larg deschise, parfumul cald al teilor din fața casei sau miresmele adânci și reci ale ploilor. Apoi se întoarce spre interiorul camerei şi flutură din mâini, fericit, până când pisica cea roşcată vine lângă el şi i se freacă de picioare.

Câteodată mă întreb cum aş putea să-i descriu, cumva, ceea ce simte dar îmi dau seama că, poate, fericirea nu stă deloc în a şti ci, pur şi simplu, în a mângâia, a mirosi şi a te juca. Din când în când roşcata îl mai înțeapă cu ghearele, în joacă şi piciul tresare, nedumerit ca în prima lui zi de viață fără simțuri. Apoi zâmbeşte, chiar râde uneori şi atunci înțeleg că lucrurile omeneşti neexplicate pot fi roşii, parfumate, zgomotoase şi ascuţite iar noi să nu aflăm niciodată cu adevărat de ce e așa.

Sursă foto cover aici.

Adaugă un comentariu
Numele tau *
Email *
Mesajul tău

Scrise de...
Adrian Andrei

Producător de muzică. Muzician al producției.

Adrian Popescu

Om bun la toate, dar mai ales la marketing.

Alex Tocilescu

Scriitor. Publicitar. Pisicofil. Președinte de bloc.

Alexandru Anghel

Luptător al Binelui. Al Binelui Învinge.

Ana Coman

Cu vocea și chitara la degetul mic.

Bogdan Budeș

Spirit critic. Regizor.

Bogdan Șerban

LogOutist profesionist.

Carla Teaha & Adrian Popescu

Scandinavi din România.

Carla-Maria Teaha

Neastâmpărată și nealiniată. Cucerește Radio Guerrilla pentru toate fetele de pe frecvențe.

Claudiu Leonte

Spirit ludic și gastronom liric.

Corina Jude

Iubitoare de insecte. În special Lepidoptere.

Cristina Toma

Manager al Muzeului Național al Hărților și Cărții Vechi.

Doru Panaitescu

Iubitor de păsări și alte animale.

Florin Iaru

Poet. Optzecist douămiist. Martor al lui Apple.

George Mihalcea

Știrist. Cinefil convins.

Georgiana Crețu

Specializată în studiul liliecilor și analiza ultrasunetelor.

Gilda Comârzan

Stăpâna hohotelor de surâs.

Ioan Tăușan

Antlover: pe urmele furnicilor.

Iulian Tănase

Războinic de tot RîSSul.

Liviu Mihaiu

Fondator Academia Cațavencu. Fondator Radio Guerrilla.

Mădălina Ștefu

Absolventă de anagramatică și alte jocuri de cuvinte.

Mani Gutău

Muzician de cuvînt.

Marta-Ramona Novăceanu

Profă de Română de România.

Matei Oprina

De la Guerrilla de Dimineață până seara.

Mihai Dobrovolschi

Cogito Ego Sum.

Mitoș Micleușanu

Spirit multifuncțional, atins de Febre39.

Nic Cocîrlea

Tovarăș de drum. Camarad, Nomanslander.

Oleg Garaz

Muzicolog, specialist în BMW (Bach, Mozart, Wagner)

Petru Stratulat

Liniștitor, fără efecte.

Radio Guerrilla

Suntem noi, toți cei care gândim la fel. Eliberadio.

Redacția

Una pentru toți, toți pentru Radio Guerrilla.

Ruxandra Georgescu

Îndrăgostită de toate cele care nu există.

Sebastian (Memo) Vrînceanu

Maestru biciclofonist.

Sergiu Torok

Iubitor de fluturi.

Simona Toma

Poetă, librar şi încă ceva.

Sorin Badea

Cu știința-n sânge.

Teodora Vamvu

Zînă online. Dar și offline.