La începutul săptămânii am lansat ce-a de-a patra temă a noului sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Când ai fost omul potrivit la momentul potrivit?
Concursul se încheie duminică, 12 august, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 13 august. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
Textul de mai jos este unul din textele finaliste.
***
Nu există întâmplare. Nici când ne cade o piatră în cap, nici când tragem biletul la examen, nici când așteptăm o secundă în plus la semaforul verde și cel care pleacă înaintea ta e spulberat de cineva care a trecut pe roșu, nici când îți găsești jumătatea (sau te găsește ea), nici când pățești buba existențială.
Nu afirm că „ce ți-e scris în frunte ți-e pus”, nici că ne „trage ața” spre anumite conjuncturi spațio-temporale. Vreau doar să subliniez că, dintr-o infinitate de probabilități teoretice devine reală doar una: aceea la care participăm, chiar în clipa în care „se întâmplă”. Mai mult decât atât, oamenii au aflat de curând că, de undeva din viitor, niște particule „știu” deja ceea ce se va întâmpla cu ele și „decid” să se comporte într-un anume fel. Nu e misticism, e doar fizică cuantică. Un paradox extrem de bulversant pentru știință, un fel de piatră care alege să fie sau nu și, pe deasupra, comunică.
Și noi suntem particule inteligente într-un univers pe care îl alegem în fiecare clipă, cu momente care pot fi sau nu. Iar dacă universul alege și el și ni se întâmplă niște lucruri potrivite, în moduri nebănuite nouă, putem să comunicăm sau să-i ignorăm mesajul.
Să vă povestesc totuși și eu ceva, ca să nu fiu descalificat pentru o proză proastă.
Seară, pregătesc cina. Într-o altă cameră soția se joacă împreună cu copiii care ronțăie bomboane. De departe o aud pe nevastă-mea cum zice pe un ton ridicat: „Scuipă, scuipă, mă, nu auzi?”. Alerg. Fiică-mea se lupta cu bomboana care îi rămăsese în gât. Un caz clasic: panică, țipete și ochii, ah… ochii ăia panicați ai copilului, pe care niciun părinte nu-i poate uita niciodată! Manevra Heimlich. Nimic. Insist. Nimic, copilul deja se înmuiase și roșul obrajilor trecuse spre vinețiu. Panică maximă: renunț la Heimlich (era și dificil de efectuat asupra unui copil de 80 de cm și 9 kg), o iau de picioare și o întorc cu capul în jos, scuturând. Deodată, o aud pe nevastă-mea vorbind cu cineva, mai exact cerând imperativ: „Ajut-o! Acum!”. Exact în acel moment copilul scuipă bomboana și începe să plângă, speriat. Eu credeam că nevasta vorbea cu mine, dar ea se uita fix la icoana de pe perete.
După o săptămână, ne aflăm cu toții în parcul de lângă bloc. Lume puțină, vreo 6 copii și tot atâția părinți. Lângă gardul parcului, într-un colț, vorbesc relaxat cu un vecin în timp ce-i supraveghez pe copii. Din colțul opus al parcului se aud voci puțin mai ridicate. Nu dau atenție, lumea se mai ceartă câteodată. Dar vocile se înalță, se transformă în țipete: „Aoleu, ajutor, să vină cineva, mamăăă, mămiicăăă!”. Alerg. O fetiță se înecase cu covrigei. Maică-sa își smulgea părul din cap, la propriu. Am strigat celorlalți părinți: „Sunați la 112!”. Din nou, Heimlich. Nimic. Insist. Nimic. Împreună cu mine mai era un tătic. Fiecare apucă un picior al copilului și îl scuturăm cu capul în jos. Nimic. O batem și pe spate. Nimic. Reiau Heimlich. Copilul era deja vânăt. Pe fundal, ca prin vis, aud o mămică: „Făăăăăăi, trimite salvarea că moare copilul!!! Tu mă întrebi câți ani are, făăăăi!!” (Erau și niște înjurături, nu le reproduc, deși am observat că se poartă). Deja trecuse un timp îngrijorător de mare, nimeni nu mai gândea, vedeam totul cu încetinitorul, într-o mare de țipete. Copilul era ca o cârpă în mâinile mele. Îl întorc pe burtă, ținându-l cu mâna stângă și cu dreapta îi fac o cruce pe spate. Ultima speranță: Dumnezeu. (M-am întrebat adesea: de ce nu-l băgăm din prima în ecuație?). Fetița expectorează pe gură și pe nas resturi de covrigei. Abia i se simte respirația, dar își recapătă, încet, culoarea. Mămica ei o strânge în brațe, deși copilul e semi-leșinat. Peste 10 minute ajunge și ambulanța, împreună cu doi pompieri pe motociclete (motoarele nu merg parcă un pic mai repede?).
În lumea întâmplărilor neîntâmplătoare fiecare dintre noi este omul potrivit, eroul propriei vieți. Suntem chemați spre actualizarea oricărei posibilități din universul vieții. Câteodată, putem crede că suntem întâmplători. Asta până se întâmplă să ne vorbească o întâmplare. Sau două. Ele nu vor tăcea nici atunci când noi le vom ascunde în memorie. Pentru că, dacă nu știți, pietrele vorbesc atunci când noi ne rușinăm.
