Într-o seară de august din 2014, am realizat că trebuie să mergem la Românii au Talent. Avusesem prima reprezentație Lightwave Theatre  – “Iubitafizica” la Godot cu o sală foarte puțin ocupată. Mai mulți factori au contribuit la asta, printre care faptul că vara bucureștenii nu merg la teatru, că Radio Guerrilla se pregătea de hibernare, că există și zile mai proaste etc.

În toată acea descumpănire, mi-am zis că trebuie să riscăm o apariție TV cu impact mare. La idee au aderat cu bucurie Ioana ex-Tănase, actualmente Diacu, pentru a ne ajuta cu niște costume destinate păpușilor, Mihai Bumbu, care ne-a oferit studioul său foto pentru repetiții, și Cătălin Pavelescu de la PacPac Studios în vederea realizării proiecției video.

Preț de o săptămână, am terifiat taximetriștii cu păpușile noastre în drumul spre și de la studioul foto. Filmarea videoproiecției a mers fără probleme, iar costumele Ioanei au fost la linie.

PRO TV ne-a programat în audiția de la Craiova, unde am ajuns plini de emoții într-o seară de vineri. Ne-au promis o scurtă repetiție pe scenă pentru a ne putea sincroniza cu videoproiecția. Întreaga poveste din momentul nostru de trei minute se baza pe o interacțiune cu aceasta. Deși am repetat-o în studioul foto, unde am avut un perete mare alb pe care am putut proiecta, acesta nu se compară cu ecranul LED uriaș de la Românii au Talent.

Am început repetiția pe scenă, o scenă cu mult mai mare decât spațiul nostru de repetiții. Pașii noștri acum trebuiau înmulțiți, distanțele s-au triplat, dar muzica a rămas aceeași – mai multe de făcut în același interval de timp. Ne aflam, așadar, în deep shit. După prima repetiție, în care am dus momentul de la început și până la final, trei minute așadar, a venit Ioana la noi și ne-a spus că arată atât de rău încât, dacă ar fi în locul nostru, s-ar retrage. Dacă așa va ieși la filmare, mai bine să nu ne prezentăm. Până să mai dăm o repetiție, toată echipa tehnică se evaporase, fiind final de zi. Am rămas doar noi și un bec aprins pe scenă. Cu laptopul pus pe podea, am repetat încă două ore de ne-au sărit capacele.

La hotel, dezbateri și căutare de soluții (disperate). A doua zi dimineață avea sa înceapă filmarea, iar noi riscam să ne facem de râs în fața a milioane de telespectatori. Mi s-a spus ca, în toiul nopții, m-am ridicat în fund în pat urlând: “Staaaaaaai! Ah, am crezut că ai luat păpușa…“, după care m-am așezat la loc.

A doua zi, am revenit de dimineață la teatrul din Craiova. Echipa tehnică a fost ca un pansament. Ne-a încurajat, știind în ce rahat eram și ce stres înduram. Omul de la LED a venit la mine și m-a invitat, înaintea filmării, să văd videoproiecția așezată pe ecran, ocazie cu care am reușit să iau rapid niște repere pe podeaua scenei. Au fost interviuri de dat, ședință foto și abia spre seara am reușit să ajungem în fața juriului, din care, pe atunci, a făcut parte și Constantin Cotimanis, de care ne-a fost frică. Singurul om de teatru din juriu, singura persoană care ne-ar fi putut da feedback negativ detaliat.

Eu mă aflam cu George, coleg în trupa pe atunci, în culisa dreaptă. Pe cealaltă parte se aflau Cristina, Adina și Daniel. Inima-mi bătea ceva de speriat, în minte îmi rulau tot felul de scenarii cu accidente în scenă, desincronizări cu proiecția, cu un Constantin Cotimanis critic și aspru cu noi.

“Pornim în 5… 4… 3… 2…”
“Hai, intrați. Bafta!“, am auzit de lângă mine.

Am ieșit cu toții din culisele laterale și ne-am așezat în poziție. Atunci am auzit o voce de femeie din juriu, nu mai știu pe a cui, zicând “Awww, păpuși“.

A început Coldplay – Fix you, iar noi ne-am luat reperele pe care le-am memorat fulgerător înaintea filmării, neștiind dacă sunt bune. Aveam să aflăm abia la difuzare.

Muzica s-a oprit, oamenii au aplaudat, iar noi ne-am prezentat în fața juriului așteptând tăierea. Cel puțin, eu. Andra a spus de bine, Mihaela nu și-a mai amintit de mine de la Guerrilla, Andi a avut cuvinte alese, dar stresul nostru a fost la Bebe Cotimanis, care a vorbit frumos, dar aparent reținut. Nu ne-am dat seama acolo, căci distanța era foarte mare între noi și jurați, că emoțiile l-au reținut, de fapt.

S-a ridicat în picioare, colegii jurați au început să țipe “Nu creeeeed! O vei faceeee?” și a apăsat un buton auriu despre care noi nu știam nimic…

După ce l-a apăsat, s-a îngălbenit scena și s-a umplut de confeti. Sala era în delir… “Wtf?“, m-am întrebat. Colegii se uitau lipsiți de reacție. M-am întors cu spatele la juriu ca să văd LED TV-ul, că poate scrie ceva acolo. Nimic special, doar că totul era colorat în galben. În acel moment, Mihaela s-o fi prins că eram picați din Lună, așa că a ținut să precizeze “Ați fost trimiși direct în semifinală!“, moment în care ne-au copleșit emoțiile, ne-am bucurat. Evident, fâstâceala noastră a fost tăiată la montaj, dar rămâne o amintire amuzantă.

Și, cum ne bucuram noi acolo, a venit Bebe Cotimanis să ne îmbrățișeze, a urcat și Mihaela pe scenă, din culise ni s-a alăturat Ioana Diacu și, deodată, auzim din dreapta, cum eram noi pe scenă “E băiatul meu! E băiatul meu!“. Toată lumea s-a oprit și cu toții ne uitam la o doamnă în roșu ce s-a urcat din public pe scenă țipând si alergând bucuroasa că e baiatul ei. A venit val-vârtej la noi și l-a luat pe colegul nostru, Daniel, în brațe și l-a pupat, deși George e băiatul ei…

Iată momentul, cu interviul de dinainte și reacțiile juraților de după:

În episodul următor, semi-finala Românii au Talent, dragonul nostru și cum am lucrat opt ore pe zi timp de aproape trei luni pentru a-l face.