La începutul săptămânii am lansat cea de-a noua temă a noului sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Convinge, printr-un discurs, un trib de canibali să nu te mănânce.

Concursul s-a încheiat astăzi, 10 martie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineața de mâine, 11 martie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.

Textul de mai jos, trimis de Ioana, care are doar 14 ani, este unul din textele finaliste:

***

Eram cu fratele meu. Culegeam fructele coapte. Era o zi de vară călduroasă în care toți stăteau în casă. Dar, pe când mâncam o piersică zemoasă, văd că lumea iese grăbită în stradă și se îndreaptă spre piață. Atunci, pornim curioși amândoi într-acolo. În mijlocul mulțimii observ trei cai albi cu tot cu călăreți. Mă împing printre trupurile musculoase ale bărbaților și mâinile fluturânde ale femeilor. Ajung în față și îi văd de aproape pe cei trei străni. Poartă haine scumpe, dar sunt atât de slabi: fețe supte, mâini subțiri precum crengile pomului din care tocmai am coborât, pielea le atârnă pe brațe de parcă ar fi moartă.

Coboară de pe cai, iar femeia, foarte slăbită, leșină. Fetele din sat țipă și se reped să-i facă vânt.

– Nu are nevoie de apă sau de aer, ci de mâncare, spune unul dintre însoțitorii ei.

Atunci, femeile fug spre case și aduc legume, fructe, pâine. Întind spre cei doi bărbați mâncarea, însă ei scutură din cap.

– Mulțumim! Ne pare rău! Noi mâncăm numai carne de om. Am venit aici pentru că stăpânul nostru știe că aveți un dar deosebit: dacă vă pierdeți o parte a corpului, acesta se regenerează.

Sătenii lasă capetele în jos și suspină.

– Vă oferim aur, mult aur, dar vrem o înțelegere: în fiecare săptămână să ne dați o căruță de mâini și una de picioare.

Majoritatea sătenilor acceptă.

Am început să îmi văd prietenii în cârje. În mai puțin de jumătate de an, aproape toată lumea șchiopăta. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Canibalii erau din ce în ce mai mulți și din ce în ce mai înfometați.

Ne-am întâlnit la sfat. Simțeam că nu se mai poate continua astfel. Am înțeles aproape prea târziu că acest dar nu ne-a fost dat ca să-i hrănim pe canibali. Am întocmit un plan ca să-i izgonim.

Canibalii trăiau deja foarte aprope de noi, la marginea satului, în niște cocioabe de lemn. Într-o noapte, le-am dat foc așezării. Era o vâlvătaie care unea pământul cu cerul. Mulți au murit atunci, câțiva au scăpat, fugind.

Neam din neamul lor s-a răspândit în toată lumea.

M-am întâlnit cu unul ieri, mi-a cerut să-i dau carnea mea. Eu i-am spus că în mine arde un dor. El nu știa ce-i dorul. Și-a plecat.

Sursă foto cover aici.