La începutul săptămânii, am lansat cel de-al treilea episod al primului sezon Vocea Ascultătorului. Și, cu ocazia Săptămânii Mari ce precede sărbătoarea pascală care va să vie, v-am invitat să scrieți, răspunzându-ne la întrebarea  În ce (mai) credeți, de ce și mai ales cum vă modelează această credință viața?.

Concursul se încheie duminică, 8 aprilie, chiar în prima zi de Paști, la ora 14:00. Până atunci, primim textele voastre și chiar le așteptăm cu interes. Iar marele câștigător al premiului de 100 de euro va fi anunțat în Guerrilla de Dimineață de marți, 10 aprilie.

Acesta este unul din textele finaliste.

***

Aveam cincisprezece ani când am devenit preot. Straiele negre, prăfuite și cu miros de tămâie erau prea grele pentru mine. Mânecile îmi ajungeau aproape de genunchi, iar cu rochia lungă ștergeam de praf fiecare podea pe unde călcam. Părul lung și blond îl strângeam în coadă și îl vâram sub culion. Nu mă machiam, nu îmi pensam sprâncenele, îmi doream să semăn cât mai mult cu un bărbat. Am fost preot timp de un an. Cea mai memorabilă apariție a fost prima. Târâiam hainele grele după mine, pășeam cu încredere și rosteam fiecare cuvânt clar, apăsat, ca să trezesc emoții în cei care mă ascultau. Atunci am făcut-o pe mama să plângă. O auzeam din spatele scenei “Preotul este fata mea, ce frumos vorbește”. La finalul spectacolului m-a luat în brațe și a mai plâns puțin. Ceilalți părinți mă priveau de parcă hainele negre de pe mine îmi ofereau puterea să le șterg păcatele. Unii dintre ei chiar veneau să mă atingă, mai în glumă, mai în serios, îmi puneau mâna pe umăr sau pe spate, cum au văzut că se face cu toți preoții.

Trupa de teatru a Școlii Generale nr.14 a fost inițiativa profesoarei de religie, o doamnă blândă, senină, cu ochii mari căprui și părul mereu împletit în coadă. Trupa a existat un an și am avut spectacole în multe biserici din Brașov. Doamna de religie închiria autocare, ne aducea gustări în backstage și ne oferea sprijin moral. Ne simțeam ca niște adevărați actori care pot schimba ceva în oameni. În toate spectacolele pe care le-am avut am reușit să schimb ceva în mine. Mi-am dat seama că dacă nu îmi învăț rolul, Dumnezeu nu îmi șoptește nici dacă mă uit în sus; dacă nu mă țin de promisiune, Dumnezeu nu îmi mai oferă alte proiecte; dacă nu sunt amabilă cu cei din jurul meu, Dumnezeu nu îmi dă prieteni; dacă nu cred în mine, nici Dumnezeu nu o face; dacă nu mă uit pe unde merg, o să mă împiedic și o să cad pe scenă; dacă nu sunt atentă la ce se întâmplă în jurul meu, o să pierd cele mai importante detalii; dacă nu ofer, nu primesc.

Mi-am dat seama că lucrurile care ni se întâmplă în fiecare zi, pleacă fix de la noi. Tot atunci, credința mea s-a mutat din exterior în interior. Adică am început să cred în mine și să fiu mai atentă la acțiunile pe care le fac în fiecare zi. Iar acum, în continuare cred că ceea ce oferim în viață, aia primim. Și că indiferent de Dumnezeul în care credem, bunătatea și dorința de a face bine este adevărata credință, care de multe ori, ne ajută să trecem peste greutăți. Pentru că ajutându-i pe alții, ne ajutăm pe noi.

Iunieta Sandu