***

În cei 23 ani ai mei am învățat că limba română este cât se poate de complicată. Nu doar că există o varietate mare de cuvinte, cu prea puține sinonime, dar, pentru a reuși să vorbești corect, îți trebuie oareșce „știință”. Cuvintele, uneori își pierd adevăratul înțeles. Se întâmplă indiferent de limba pe care o vorbești , fie ea română, engleză,hindi, germană, spaniolă, arabă , chiar și japoneză. Și consider că se întâmplă pentru că , în vacarmul în care trăim, uităm semnificația lor. Uităm ceea ce s-a dorit să se exprime prin acel cuvânt.  Sau preferăm să înțelegem ce vrem noi din acel cuvânt, chiar dacă ne putem înșela flagrant.

Nu m-am gândit niciodată să inventez un cuvânt și nici nu mi-aș dori să fac asta. Sunt atât de multe cuvinte încât prefer să îmi concentrez atenția în a le învăța, în speranța că mă voi exprima pe înțelesul fiecărui om cu care intru în contact. În schimb, mi-aș dori ca oamenii să fie capabili să simtă înțelesul unui singur cuvânt, ce ,în opinia mea, este de ajuns pentru a defini pe oricare dintre noi. Mi-aș dori ca oamenii să simtă „iubire”. Să o aprecieze. Să o vadă în orice: o plantă, o pasăre, un soare, o pată de culoare, o prăjitură, un prieten, un frate, un iubit, o familie, o viață. Să se bucure de ea. Și încet-încet să o înțeleagă. Să înțeleagă complexitatea cuvântului. Să nu se sperie de el și să dea înapoi. Iar apoi să ofere iubire celor dragi. Pentru că ce este specific iubirii, indiferent de limba în care este spus acest cuvânt, are de a face cu multitudinea de sensuri pe care un om i le poate atribui.

Pentru mine, reinventarea cuvântului  „iubire”  înseamnă:

Frumusețea unei zile de vară când stau pe o banca și îmi simt respirația ușoară.

Strângerea de mână a celei mai bune prietene pe care o simt atât de intens, deși ea este la 100 km depărtare de mine.

Gustul cafelei de dimineață ce îmi electrizează tot corpul.

Libertatea pe care o simt când mă las ușor să alunec pe ceramica căzii, la 1 noaptea, într-o liniște de mormânt.

Sărutul ce mă oprește din a spune orice cuvânt îmi stă pe limbă în acel moment.

Ploaia ce mă alina pentru că face invizibile lacrimile mele.

Omul ce îmi este alături.

Bărbatul  ce mă face să zâmbesc după ce mi-a șters gustul amar al suferinței, vizibil pe chipul meu.

Persoanele pe care le-am pierdut pentru că știu că acum sunt într-un loc mai bun.

Sala de curs plină de studenți obosiți pentru că așa ies în evidență cu ambiția mea.

Lumina ce aruncă umbre pe corpul meu și îl mângâie.

Bucuria oricui.