Am (re)lansat noul sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră. Și am vrut, după o pauză cam lunguță, să știm doar ce faceți și cum sunteți la momentul citirii articolului și ascultării promo-ului de pe post.
Concursul se încheie joi, 22 octombrie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferit de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de vineri, 23 octombrie.
Textul lui Mircea este unul dintre textele finaliste.
***
Duminica asta mi-a fost dat să trăiesc unul din top doi cele mai frumoase momente din viața mea. Astăzi, la citirea articolului, atmosfera aceea încă mai persistă.
Era trei după-amiază. Eram în fața Galeriei Galateca și instalam scena pentru ceea ce urma să fie primul concert din viața noii noastre trupe, Claiming Apollo. Strada era complet goală și în aer plutea o stare leneșă de duminică. Fiecare își monta tăcut instrumentul.
La 15.30, din spatele mixerului, Chupi ne-a zis: „Hai, dăm și noi o probă?”
Ne-am luat, în liniște, pozițiile la instrumente. De pe scaunul de tobe, Dorian a făcut un semn discret că metronomul merge. O secundă mai târziu se auzeau bețele:
Un, doi… un, doi, trei,…
Din degetele mele a pornit ca un automatism cald și familiar riff-ul de la White Devil. Aveam însă și emoții, era prima dată când chitara mea se auzea în aer liber după mai bine de 10 ani de absență.
Când, după primele patru măsuri, au intrat basul, toba și chitara acustică, am simțit ceva foarte aparte. Am simțit că mă aflu exact unde trebuie. Am avut o senzație de prezent perfect, ca și cum, mai mult ca niciodată, exact „aici și acum” trebuia să fiu.
Și atunci s-a petrecut întâmplarea.
Un trecător s-a oprit din mers. Tăcut, s-a așezat pe una dintre băncile Galateca si a început să ne asculte. Am remarcat că ținea discret ritmul din cap.
Până să schimb efectul, alți doi oameni de pe stradă i s-au alăturat, iar, o clipă mai târziu, o domnișoară s-a așezat lângă primul spectator. Păreau că sunt împreună. Am remarcat cum picioarele lor țineau sincron ritmul pe asfalt.
Până să intrăm în refren, deja în jurul nostru erau opt-nouă, poate 10 oameni. Când, la solo, am coborât concentrat capul în chitară, am remarcat că deja mai bine de 20 de oameni ne ascultau. Iar când, după, l-am ridicat, cifra părea că se dublase.
Părea ireal. Părea că ne aflam într-un film.
Demult, la un curs de scenaristică, un profesor mi-a zis: „diferența dintre ficțiune și realitate este că ficțiunea trebuie să fie credibilă.” Îmi venea foarte greu să cred ce ni se întâmpla, dar cântam și mă bucuram de fiecare notă.
La final, cei 30-40 de oameni ne-au aplaudat. Câțiva au bătut din palme și de pe trotuarul de dincolo de stradă. Mă uitam la băieți și, și ei ca și mine, păreau uimiți, dar profund recunoscători pentru ceea ce trăiam. Pentru mine, exceptând momentele frumoase cu familia, acela era unul dintre top momente ever.
A urmat o discuție tehnică, Chupi ne întreba prin microfon cum ne-am auzit și ce mai avem nevoie pe scenă. Am văzut cum în jurul nostru, oamenii ușor-ușor se disipă. Momentul trecea. Dar câțiva au rămas.
Atunci am făcut ceva ce rareori mă caracterizează ca îndrăzneală. Am pășit peste limita fictivă a scenei și am pornit spre ei. Ne-am dat mâna și ei ne-au întrebat cum ne cheamă.
„Suntem Claiming Apollo”, le-a zis Lex, lăsând microfonul pe o bancă.
„Ne găsiți ușor pe facebook”, le-au zis Dorian și Iulian, cu basul încă de gât.
Ei erau primii noștri ascultători ever. „Este un moment istoric pentru noi”, le-am mai spus și atunci o domnișoară a propus să facem o poză. Nu-i cunoșteam personal, dar n-am trăit o legătură mai personală decât atunci, când mințile și emoțiile noastre s-au întâlnit în acea după-amiază, în aceeași muzică.
Dau „save as”, apoi închid fereastra acestui Word Document. Lângă mine, în sufragerie, în televizor, pâlpâie, fără sunet, un post de știri. În dormitor, doarme ca o pace fetița mea.
Ridic ochii din laptop și, involuntar, privirea sare către chitară. Așteaptă sprijinită de amplificator. O ridic. Fixez volumul undeva jos, aproape de minim. Totuși, metalul corzii preia, electric, respirația degetelor mele.
Nu vreau să cânt White Devil. Nici ce cânt de obicei. Simt încă prezența acelor oameni. Vocile lor îmi dau, parcă, o energie. Lovesc corzile. Din difuzoare izbucnește un riff nou. Este al meu și, în același timp, nu este. Simt acei oameni cum îmi pulsează în brațe. Este un riff cu totul nou. Oare unde mă va duce?
