În urmă cu niște ani, am citit undeva că există un milion de furnici pentru fiecare om de pe această planetă. Am început să mă gîndesc la milionul meu de furnici

ca la singura avere constantă din viața mea. Ori de cîte ori se întîmpla să rămîn fără bani, mă consolam cu ideea că sînt milionar în furnici. Într-o vreme ajunsesem să mă și port ca un milionar în furnici.

Uneori, opream cîte un necunoscut pe stradă și îi spuneam: „Nu mă întreba cum am făcut primul milion de furnici!“. El nu înțelegea despre ce e vorba, nu înțelegea că eu îi vorbeam așa cum un milionar îi vorbește unui alt milionar, el nu știa că și el este milionar în furnici, dădea din umeri, se uita la mine la ca la un nebun și grăbea pasul către viața lui.

Dar eu nu renunțam. N-aveam nici un motiv să renunț la acest adevăr. „În fața furnicilor toți sîntem egali“, îi strigam, dar strigătul meu disperat rămînea de fiecare dată fără răspuns.

Într-o zi, pe vremea cînd încă eram tînăr, mi-am părăsit viața, singura pe care o aveam, și am plecat în căutarea furnicilor mele, în căutarea milionului meu de furnici. După ani și ani de căutări, cînd aproape că îmi pierdusem speranța că voi mai putea intra vreodată în posesia averii mele, singura avere ce-mi fusese garantată în această viață, am dat peste un mușuroi de furnici.

Eram deja bătrîn și era seară. Am adormit cu capul pe mușuroi ca pe o pernă caldă de care niciodată nu avusesem parte pînă atunci. Cînd m-am trezit,

am auzit o voce care mi-a spus: „Călătoria a luat sfîrșit, toată averea ta au fost furnicile pe care în sfîrșit le-ai găsit. Fericit cel ce poate dormi chiar și o singură noapte cu capul pe întreaga lui avere pe acest pămînt!“.

„Pot să iau furnicile cu mine“, am întrebat. „Nu, nu poți“. „De ce nu pot“, am întrebat. Dar răspunsul la acest „de ce“ al meu nu a mai venit niciodată. Mi-am luat adio de la milionul meu de furnici și am pornit spre casă.

Iulian Tănase