În weekend toate pârtiile au fost invadate, așa că eu am apucat drumul spre direcția opusă, adică spre Delta Dunării. Nici nu iubesc aglomerația prea mult și nu voiam nici să ratez un festin pescăresc de care îmi era sincer dor. Am profitat de anunțul Complexului Lebăda cum că e deschis și peste iarnă și cu gândul la jacuzzi în aer liber/sauna/asocieri gurmande am demarat spre debarcaderul Murighiol pentru a mă îmbarca pe shuttle boat. Am întâlnit pe drum pelicani, egrete, cormorani și am fost încântat de cunoștintă.
Acest complex hotelier, destul de en vogue, e renovat de curând la standarde de 5 stele, de către niște români care au adunat capital din construcții și imobiliare; având în vedere că în România turismul de gen nu a beneficiat de investiții străine (precum litoralul bulgăresc sau stațiunile montane gen Bansko), nu poate fi decât îmbucurător că putem atinge și noi (mult mai lent, ce-i drept) standarde mai înalte în acest domeniu, ”prin noi înșine’’. Aveam practic două variante: să concesionăm celor cu bani care puteau așterne pe litoral cel puțin 30 de hoteluri de genul celor din Antalya sau puteam aștepta capitalul românesc să crească și să se implice; uite că el nu lipsește chiar cu desăvârșire și poate sta drept exemplu de bună practică și pentru alții.
Pe de altă parte, meteahna aceasta a supraevaluării unor produse/servicii in România mă cam întristează: un hotel cu aceleași dotări ca multe altele din afara țării, comparabil deci cu Turcia, nu cu un Belmond, de exemplu, are prețuri mult peste ce oferă. În această situație să zicem că putem face o excepție pentru că este amplasat în Delta Dunării unde se obțin mai greu avize de construcție și totul se transportă pe apă mult mai dificil decât în restul țării. Însă nu pot să nu observ un pattern, prezent și în industria vinului, în care cramele depun un efort mai mare către a crea un hype decât către creșterea/menținerea calității produselor/serviciilor; și asta îmi spune că, de fapt, consumatorii țin cont mai mult de recomandările altora decât de propriile gusturi. În cazul vinurilor pot ocoli foarte ușor etichetele care cer mult mai mulți bani decât oferă, în special pentru că sunt deja multe crame din care se poate alege ușor o contraofertă, însă în domeniul turismului oferta mi se pare destul de limitată, de-asta stau mereu cu ochii pe alte destinații.
Dincolo de prețuri, am găsit servicii corecte și, mai ales, o bucătărie care acordă atenție filonului tradițional și îndeosebi specificului local. Așa că am făcut degustări de cât mai multe preparate pe bază de pește, în special cel de captură, foarte proaspăt. Sincer, aș mânca în fiecare zi borș de pește precum cel tradițional din Delta Dunării și nu m-aș plictisi; am luat și storceagul în care pluteau bucăți mari de sturion, însă la gust mi-a plăcut mai mult borșul tradițional, în care aromele celor 4 feluri de pește dau un gust puternic și autentic pe care putem lipi foarte ușor eticheta terroir (sau sense of place); iar servirea e chiar specifică zonei de pescari, cu bucățile mari de pește oferite separat de zeama în care au fiert peștii mici ce au fost scoși și aruncați ulterior.
Mi-a plăcut mult micul dejun pentru că respectă nu doar mâncătorii de clătite cu nutella, ci și pe winelovers și gurmanzi, punând la dispoziție un picior de porc crud uscat (jamon), icre și spumant (nu râdeți, un pahar mic de spumant nu face rău, chiar daca e înainte de cafea – și oricum, cafeaua era din retail, nu de origine, proaspăt prăjită, deci putea fi chiar sărită, cred)
Aici am avut ocazia să încerc pentru prima dată lufăr (pește din Marea Neagra) și cred că aș putea să-l trec fără probleme pe lista zilnică (genul de fish & chips – varianta mai gustoasă și mai sănatoasă de fast food). Am asociat cu un vin superb, creat de Oliver Bauer la Agricola Stirbey din soiul local, crâmpoșie selecționată. Este creat pe tiparul modern, occidental, de vin verde, crocant (traducere de la engl. crisp), puțin aromat, cu aciditate ridicată (precum a unei limonade) numai bun de a completa o îmbucătură de pește prăjit și sărat peste medie. De curiozitate, am cerut și un pahar de crâmpoșie de la vecinii de la Avincis, și am observat o diferență enormă de vinificare (mult mai aromat și mai plat) ceea ce nu pot spune că e pe placul meu, însă cu siguranța își găsește adepții; chiar la masa mea au fost persoane care nu au agreat stilul de vin al Cramei Stirbey, dorind poate mai multă corpolență și chiar și un rest de zahar (hmmm… am realizat că uneori ne ascundem după gusturi, ca și când dacă prefer să merg îmbrăcat cu hainele de acum 10 sezoane mă pot certa cu toata lumea care m-ar lua în derâdere pentru preferințele vestimentare). De analizat până unde putem invoca preferința si de unde începe influența externă în alegerile pe care le facem.
Vă zic că m-am dus spre Deltă cu gândul că mă voi sătura de icre de știucă, ceea ce am și făcut 🙂 Pentru că de doi ani nu mai găsesc icre pe la pescarii din Brăila, îmi ostoiam poftele cu salata de icre la caserole de la Deltaica, singura oferta din comerț care se apropie cât de cât de salata de icre à la Brăila. Am încercat atât salata de icre cât și stilul de servire simplu, rusesc, în genul caviarului. Să zicem că până la toamnă mi-am făcut pofta de icre de știucă 🙂
Am asociat cu un chardonnay (prea) baricat de la Recaș, însă la fel de bine ar merge un spumant din chardonnay sau un chenin blanc (găsiți pe hyperlink niște etichete selectate cu atenție).
Așa cum e obiceiul când comanzi preparate mai scumpe, cu rulaj mult mai mic decât în cazul celor uzuale, am cerut cu o zi înainte un calcan; era pe lista scurtă cu capturile zilei și am zis să-l încercăm. E un pește de care m-am îndrăgostit (mâncasem sole și turbot de prin congelatoarele magazinelor lituaniene) și imediat ce am revenit în București am căutat în magazine și am cumpărat din nou, mai ales că știam o rețetă de la Gordon mult prea bună pentru a nu o încerca; într-adevar, a ieșit chiar mai bun decât cel de la restaurant, care a fost delicios, însă rețeta asta îl poate duce la alt nivel (mărarul face chiar minuni în asociere cu această carne).
Am asociat tot cu un chardonnay (cred ca a fost săptămâna dedicata acestui soi, pentru că am desfăcut cel puțin 5 sticle în doar 2 zile). Carnea de calcan e destul de suavă și aromatică, așa că și vinul asociat nu trebuie să domine prin aromatică prea pregnantă sau note tari de barrique; un chardonnay puțin (sau deloc) ținut în lemn, sau un sauvignon blanc/gruner veltliner cred că pot însoți foarte bine acest preparat.
Dacă trag linie, oferta Complexului Lebăda e ok, în special în extrasezon când nu e plin; am înțeles că e foarte căutat iar turiștii din cele peste 100 de camere par cam mulți pentru cele două piscine și saune.
