Cum ați văzut săptămâna trecută, am prezentat o serie de specii de păsări mari iubitoare de puncta de observație de sus, de pe acoperișuri și streșini. Acum, să trecem la categoria “avansați”. Mai avem multe alte specii, care folosesc cu precădere acoperișurile pentru odihnă și pentru a urmări ce se întâmplă în jur… doar că, dacă veți merge pe alte meleaguri, aveți șansa să vedeți alte specii, foarte ușor de confundat cu cele de la noi, dar care sunt greu, sau, după caz, chiar imposibil de văzut la noi în țară, ele nefiind niciodată semnalate pe teritoriul României. Dar să nu anticipăm…
Codroșul de munte (Phoenicurus ochruros)
Codroșii sunt printre cele mai adaptate păsări la mediul antropic. Buni vânători de insecte, aceștia petrec o mare parte a timpului ziua vânând de pe acoperișuri. Nu trebuie decât să fiți la geamul unei clădiri mai înalte din cartier și aveți acces asigurat la spectacolul hrănirii acestor iscusite zburătoare. Eu, de pildă, am găsit acest codroș la Petromidia, o platforma industrială despre care am povestit într-un articol precedent.
Pescărușul cu picioare galbene (Larus michahellis)
Tot la Petromidia am avut acces pe schelele rafinăriei, unde am găsit pescăruși la cuib. Stați liniștiți, deranjul pentru acești “nesimțiți” este minim. Sunt atât de obișnuiți cu oamenii încât nici nu mai fug de ei prin oraș. Am pus acest cadru pentru că se vede și cuibul construit în colt, fără mari pretenții, direct pe cartonul asfaltat
Rândunica (Hirundo rustica)
Puțin mai la sud, la vecinii bulgari, am surprins pe o streașină o rândunică într-o posură tipică de primăvară. Dacă vă întrebați ce face cu acel fulg (care, evident, nu-i aparține) în cioc, ei bine, după fotografia precedent ați putea avea o bănuială, nu? Da, păsările căptușesc cuibul cu fulgii altor păsări, iar acest cadru este un indiciu clar că rândunelele s-au apucat să facă undeva pe aproape cuibul.
Pietrarul sur (Oenanthe oenanthe)
Tot la bulgari, dar pe litoral, un pietrar stă pe acoperișul crenelat al unui castel construit din calcarele sarmatice din zonă. De aceea, coloritul plăcut alb cu portocaliul lichenilor oferă fotografilor fundaluri și încadrări destul de estetice, chiar spectaculoase pe alocuri. Deși în zonă sunt și alte specii de pietrari, acesta este cel mai comun, implicit cel mai ușor de observat, așa că dacă aveți drum la cetatea Kaliakra, nu ratați pietrarii ce se zbenguie pe zidurile cetății și pe acoperișurile construcțiilor din jur.
Pescărușul râzător (Chroicocephalus ridibundus)
Zburăm în cealaltă extemitate a contientului, în Marea Britanie, Londra fiind, poate, unul din cele mai prietenoase orașe cu păsările și birdwatcherii deopotrivă. Acest pescăruș râzător mă privea nepăsător de pe bordura unei terase dispuse pe acoperișul unei clădiri de pe Tamisa, unde petrecerea era în toi. Știu, eram singurul nebun cu aparatul la gât în mijlocul petrecerii, dar petrecăreții erau și mai nepăsători decât pescărușul cu pricina.
Pescărușul argintiu (Larus argentatus)
Dar de ce să ne mulțumim cu speciile pe care le avem și acasă? Aici, pescărușii de talie mare sunt diferiți de cei cu picioare galbene de acasă. Au picioarele roz, pieptul mai bombat, desenul de pe spate mai deschis decât al celor de la noi și sunt, evident, altă specie. Fiți fără grijă, sunt la fel de obraznici, curioși și hrăpăreți ca ai noștri. Acest pescărus este văzut la noi accidental, aici însă sunt specie comună, inclusive în marile orașe.
Pescărușul negricios (Larus fuscus)
Și pescărușii nu sunt doar deschiși la culoare. Acesta, ceva mai închis decât cel de la noi, este pescărușul negricios, la fel de comun în Marea Britanie ca cel argintiu. L-am surprins în Bristol (oraș aflat de asemenea într-un estuar, cum e Londra), odihnindu-se pe reflectorul de pe un acoperiș ce lumina fațada unei clădiri vechi. Și acest pescărus este văzut la noi accidental, dar de regulă este o altă subspecie decât cel prezent în Marea Britanie, cei care apar la noi venind pe filieră baltică, din nordestul continentului european.
Cioara neagră (Corvus corone)
Tot o vizită în Marea Britanie mi-a prilejuit întâlnirea cu o specie de cioară care nu a fost niciodată văzută la noi (sunt câteva semnalări sub semnul întrebării prin Bihor, probabil identificări greșite). Această cioară cu corpul complet negru este echivelentul ciorilor grive de la noi. Am surprins-o pe streașina unui foișor de lemn dintr-un parc londonez, între două reprise de ploaie care m-au făcut să regret că nu am avut pelerina de birdwatching cu mine.
Graurul unicolor (Turdus unicolor)
Tot negru și tot asemănător cu cei de acasa. Un graur unicolor păzește un panou solar, undeva lângă Valencia. Deși de la distanță poate fi confundat cu graurii comuni, data realizării fotografiei (iunie) este edificatoare – graurii comuni pot fi văzuți doar iarna în sudul peninsulei Iberice, vara migrând spre nordul continentului. Din păcate, graurii au zburat înainte de a mă apropia pentru o fotografie mai decentă.
Norocul meu este că știu unde să mai dau de ei… Câțiva ani de zile mai târziu, în Sicilia, am reușit un cadru de aproape, astfel încât să fie vizibile diferențele: culoarea metalică, lucioasă, complet neagră, fără petele rudelor din nord. Din păcate, l-am prins pe musiu’ pe sârmă și nu pe acoperiș, cum era scris în programul emisiunii noastre de divertisment. Sper să nu depuneți plângere penală, că tot e la modă zilele astea :D. Nu am nici bani să vă dau și mi-e dragă libertatea.
Vrabia italiană (Passer italiae)
Rămânem în Italia, mai precis tot în Sicilia, unde acoperișurile cu țigle vechi sunt loc bun de cuibărire pentru o specie endemică, vrabia italiană. Considerată multă vreme ba subspecie a vrabiei de casă, ba subspecie a vrabiei negricioase, în prezent cu statut taxonomic clar, dar cu areal incert datorită fenomenelor de hibridizare între cele trei specii amintite. Cert e că unde vedeți cap maroniu, piept negru evident dar fără striații și pete albe mult mai evidente la masculi decât la masculii celorlalte două specii amintite, e rost de o specie nouă.
Evident, văzând forfota tipică activităților de pregătire a cuiburilor, nu am făcut decât să mă lipesc de un măslin și să aștept, liniștit, cu un pahar de suc de portocale proaspăt culese din livada din spate. Masculul a redevenit țanțoș, încercând să păstreze teritoriul itact de vizitele altor masculi, iar eu m-am bucurat că s-a pus pe marginea acoperișului, decupându-se mai bine de pe fundal.
Imediat a apărut și femela, greu de deosebit de celelalte femele de vrabie. Prezența virmișorilor în cioc arăta însă că există urmași, o nouă generație de vrăbii endemice.
Bonus – Gâsca canadiană (Branta canadensis)
Ultimul cadru, bonus, ne readuce în centrul Londrei, dar și cu picioarele pe pământ, nu pe acoperiș. Gâsca canadiană este o specie initial introdusă la ordinul Reginei în parcurile capitalei Regatului Unit, acum naturalizate și considerate populație reproducătoare în vestul Europei. Dacă pescărușii ăia vi s-au părut neglijenți cu locul de cuibărit, gâscanul acesta păzea ouăle depuse deja de femelă de oricine, dar mai ales de… trecători. Da, cuibul este amplasat direct pe sol, în plină forfotă, dar să nu vă împingă păcatul să vă apropiați sau să vă opriți lângă cuib. Gâscanii acestei specii sunt mari, agresivi și cu ciupituri puternice în palmares. Aripile mari sunt fluturate amenințător și nu o data oameni in toată firea au fost puși pe fugă de gâscani certați cu respectul pentru traiul în comun.
Continuăm și săptămâna viitoare tot cu păsări interesante, preponderent antropice, dar din altă ligă, a zburătoarelor de mare viteză. Pe curând!
