Romania. Țara în care m-am născut, țara în care trăiesc , țara în care mă mai gândesc până la alegerile viitoare dacă aș vrea sa mor. Nu știu dacă o iubesc sau o urăsc, uneori mă fascinează alteori mă dezgustă. Incomparabilă deci? Cu siguranță!

În 1975 m-am născut, fără a fi întrebat dacă vreau, aici. Timp de 40 de ani mi-am dedicat timpul liber pentru a desluși, uimit mereu, această țară. Nu a fost ceva programat, planificat nici măcar gândit. Când spun timp liber spun minutul dintre doua semafoare, secundele dinaintea unui sărut, clipele de pășit pe plaja până să intru în mare, cu alte cuvinte timpul neconștientizat și necontorizat din viața mea, un soi de „șpagă” temporala, acel timp al meu de care nu știe nimeni, uneori nici măcar eu.

Așadar, Daci și Romani, asta am învățat la scoală , un joint venture Traian & Decebal din care avea să se nască legendara afacere a poporului roman. O poveste frumoasă , emoționantă, aproape holywoodiana a chipeșilor soldați romani care uimiți de răpitoarea frumusețe a femeilor dace au hotărât sa se stabilească pe aceste plaiuri și să pună osul lor nobil la construcția unei noi națiuni. Pe mine unul nu mă deranjează povestea , nici măcar dacă e foarte romanțată. Anul trecut, în timp ce vizitam niște vestigii romane din Dobrogea, foarte aproape de o podgorie celebră, am realizat că semănam ca națiune mai degrabă cu un vin. Mă întreb cum se cheamă un vin  născut dintr-o viță  nobilă  combinata cu un lăstar de viță  aproape sălbatecă , un Pinot Noire combinat cu un Zaibăr ? Un cupaj cel puțin exotic! Timpul a făcut ca povestea acestui cupaj să se dezvolte, iar in marele butoi de stejar al istoriei au mai intrat tot felul de struguri- albi, roșii, roze…. Vinul a devenit cu siguranță unul nou, mult deosebit de ceea ce a fost la început. Turnat într-un pahar mare, curat, de cristal, și privit în lumina soarelui, el are o culoare roșiatică, nici roșie, nici roze. O culoare asemănătoare vișinelor necoapte, pârguite. Are un buchet surprinzător pentru culoare lui, nu aduce nici a  fructe de pădure, nici a căpșune, nici a fructe exotice ci a prună marinată în zeamă de corcodușe și afumată cu Kent. Are un miros constant, înțepător dacă-l tragi mai tare în piept, iar la final după ce lași paharul de la nas simți, ca și punct final, o ușoară prezență a de doagei adică lemn putred îmbibat de alcool de zeci de ani în care se ascunde o aromă florală greu de definit și pe care, în general, fiecare o percepe altfel . Vinul de Românești  nu are nici unul dintre atributele clasice acordate vinurilor. Nu este nici catifelat, nici aspru, nici sec, nici unduios. Este un gust vioi la granița cu vesel, acrișor și puțin amărui, nu se asezonează nici cu brânza si nici cu vânatul ci mai degrabă cu un alt vin – o perpetuă aventura de degustare. Este un vin din care te îmbeți ușor dacă nu ști să bei. Înveți însă, până la urmă, și  poți  petrece cu el pană în zorii zilei  după care pleci liniștit la munca. Nu poți face din el nici șampanie nici coniac, cel mult un oțet destul de slăbuț, pur și simplu îi e predestinat sa fie consumat ca vin. Dacă ar fi să mă duc mai adânc în filosofia lui de licoare bahică aș spune că este un vin foarte prietenos fără a avea însă prieteni. Majoritatea îl consumă de nevoie, sau pentru că e singurul listat în cârciuma pe care și-o permite. Puțini îl beau pentru că le spune ceva, le aduce aminte de ceva, îi intrigă cumva. Cert este că e un vin cu care te descurci pe cont propriu. Somelierii care vorbesc despre el nu sunt de încredere. Deși pe etichetă scrie că se consumă la orice temperatură, din experiență vă spun că e foarte dependent de vreme. Iarna dă dureri de cap, de șale, migrene și depresii. Ca un făcut, cooperativa la care este produs are parte de schimbări frecvente și dureroase de vreme. Te culci cu un vin și te trezești cu altul. Miraculos cum se schimbă de la o zi la alta sau de la un anotimp la altul.

Moina, spre exemplu, este o ploaie măruntă, deasă și fără sfârșit, este sora hidoasa, retardă și leproasă a ploilor. Când începe moina vinul nostru își schimbă culoare în gri-mâl și te transportă într-o prelungire inexplicabilă a evului mediu adus în prezent, o lume pesimistă, cu jurnale de știri pline de cadavre, cu arhitectura urâtă și mașini murdare, cu soldați bolnavi cu mantale verzi decolorate, cu filme pline de vulgarități și intelectuali ratați, o lume  fără umor cu politicieni corupți și medici incapabili, fără viitor și fără prezent , o lume urâtă, rea, înapoiata și inadaptată. La prima rază mai puternică de soarele vinul nostru devine brusc îmbujorat și lumea se schimbă, o lume cu dorințe și perspective, cu sate în care oamenii ies la poarta și salută fiecare trecător, cu elevi străluciți și sportivi de succes, cu femei superbe și o înclinație divină către petreceri, cu bancuri bune, povești emoționante, cu îndrăgostiți, cu aventurieri, cu genii. Aproape că nu te-ai mai opri din băut doar că, ai mereu pe sticlă eticheta care-ți aduce aminte prin tușele grosiere cu care a fost desenată și lipsa de stil că, mai mult ca sigur, conducerea cooperativei a luat mită pentru a o alege.

La masa la care stăm cu toții, în mijlocul căreia tronează sticlele cu vin național, se vorbește mult, se râde aproape în același timp în care se plânge. De departe seamănă a nuntă… sau a parastas. E greu de spus. Cert este că sunt din ce în ce mai puține sticle nebușonate. Alea cu dopuri bune se vând ieftin prin toată lumea, deci au căutare. Teama mea e că dacă nu  se schimbă în curând inginerul șef, contabilul și oenologul de la cooperativă vom rămâne în scurt timp cu cea mai tristă floare. Floarea vinului.