Nu realizezi când se termină sau, mai exact, că se termină. Într-o seara, în pat, îți amintești că “Ah , maine e ultima zi de școală” și e trist că realizezi așa târziu. Ești ocupat și stresat cu altele, prins în cușca creată de examenul maturității și uiți că nu examenul este adevărata încercare de maturizare. De acum ești singur. Nu mai ai clopotele care anunță pauza. Chiuluri de la ore. Colegi de bancă. Cafele dimineața pe strada școlii. Alergat pe la Piața Romana prin nămeți, băltoace și nori cenușii ca să ajungi la prima oră gâfâind. Nu mai ai visul că timpul e o iluzie și că se va opri când ești pregătit. Că viața e încă o joacă. Pe toate acestea nu le mai ai. Și asta începând de poimâine. Anii întregi de așteptare te-au adus aici. Ai așteptat să vină pauza și să se termine ora aia plictisitoare, ai așteptat să scapi de teze și să vină vacanța, ai așteptat să scapi de la meditații ca să ajungi după o zi de alergătură (care era deja prea lungă), în sfârșit, acasă. Ai așteptat note și schimbări de profesori. Ai așteptat lucruri care nu au fost cum le așteptai. Ai așteptat patru ani pe peronul care te duce spre maturitate și nici măcar nu ți-ai dat seama. Orele, minutele și clopoțeii dintre ele s-au scurs una într-alta ca nisipul din jumătățile unei clepsidre și acum nisipul s-a terminat. Nu mai merge să urce înapoi. De acum clepsidra se sparge și nisipul curge doar înainte odată cu tine.

Ești liber dar ești pierdut.  Te întrebi dacă și ei sunt și îți voi spune că da. Ești liber să te pierzi, regăsești, reinventezi și apoi să începi din nou să aștepți. De data asta va fi alt fel de așteptare. Vei aștepta un loc, o persoană, o familie, o casă, un job și apoi vei aștepta pensia, bătrânețea, ceaiul de după-amiază, apelurile nepoților și copiilor tăi, singurătatea și, în final, moartea. Căci, până la urmă, viața e doar un joc al anticipării. Aștepți zile de naștere, să răsară soarele, să se termine melodia, să ajungă autobuzul în stație. Aștepți ziua de mâine și pe cea de după, uitând că azi e azi și asta e minunat. Aștepți să treacă toate și uiți că au trecut. Dar acum, la sfârșit, ești obligat să vezi, să nu mai aștepți. Ești obligat să deschizi ochii și să înțelegi că s-a terminat cu așteptarea. Că e momentul să pui tu așteptarea “on hold”. Cel puțin până la apelul următor.

Andreea Neguțu

Sursă foto cover aici.