Rămâi cu mine, Ayọbámi Adébáyọ

Traducere din limba engleză de Iulia Gorzo

Editura ART, Colecția musai, 2019

De la începutul relației lor, Yejide și Akin au fost de acord: poligamia nu e pentru ei. Dar după patru ani de căsnicie – și nenumărate vizite la doctori, specialiști în fertilitate și diverși tămăduitori, după leacuri improbabile și combinații ciudate de ierburi –, rodul iubirii celor doi întârzie să apară. Yejide nu-și face probleme – are tot timpul din lume să rămână însărcinată. Însă rudele sale sunt de altă părere: într-o zi, pe nepusă masă, tinerei îi este prezentată cea de-a doua nevastă a soțului ei. Șocată, furioasă și roasă de gelozie, Yejide știe că singura modalitate de a-și salva căsnicia e să rămână însărcinată.

Desfășurându-se pe fundalul revoltelor politice și sociale din Nigeria anilor ʼ80, cartea rezonează cu vocile, culoarea, bucuriile și fricile societății pe care o surprinde. Adébáyò scrie o poveste devastatoare despre fragilitatea iubirii conjugale și distrugerea unui cămin, despre durere și cât de mult poți sacrifica în numele unei familii și, nu în ultimul rând, despre ce înseamnă să fii mamă.

fragment

……………

Am cumpărat alte căni.

— Știi de ce nu‑mi plac cănile albe? a zis Akin la micul dejun.

— Te rog să mă luminezi, am răspuns.

— Întotdeauna sar în ochi petele de cafea.

— Zău?

S‑a tras de cravată, încruntat.

— Pari supărată. S‑a întâmplat ceva?

Mi‑am mai întins niște margarină pe pâinea pră­jită, am amestecat în cafea și mi‑am încleștat maxi­larul. Eram hotărâtă să nu spun de ce sunt supărată decât după ce Akin mă întreba de cel puțin cinci ori. Dar el nici măcar nu mi‑a dat ocazia să stau îmbufnată.

— Nu‑mi plac cănile astea albe.

A ridicat un deget și s‑a oprit să bea niște apă.

— Unde sunt cele vechi?

— Le‑am spart.

Gura lui a conturat un oh, fără să‑l pronunțe, apoi a mușcat iar din felia de pâine. În mod evident, presupunea că pur și simplu trântisem cănile pe jos din greșeală sau le scăpasem când le puneam bine. N‑ar fi avut de ce să-i treacă prin cap că aruncasem cu ambele căni roșii hibiscus în peretele bucătăriei pe când ceasul cu cuc din salon bătea miezul nopții. N‑avea cum să‑și închipuie că strânsesem ciobu­rile într‑un făraș, le pusesem într‑un mic mojar și le pisasem până nădușisem prin toți porii, între­bându‑mă dacă nu cumva îmi pierdusem mințile.

— Știi, ieri au fost la birou inspectorii de la sediul central, am avut multă treabă cu ei. Am uitat să trimit pe cineva să se uite la acoperiș. Azi o să…

— Soția ta a venit ieri la mine la salon.

— Funmi?

— Dar cine altcineva? M‑am aplecat în față în scaun. Sau mai ai cumva o soție și nu știu eu?

Era o idee care mă tot obseda din ziua prece­dentă, de când Funmi plecase din salonul meu; posibilitatea să mai existe și alte soții pe undeva – în Ilesa sau în alt oraș –, alte femei pe care el le‑ar fi putut iubi, alte femei care‑l făceau să fie mai puțin al meu.

Akin și‑a acoperit jumătate de față cu mâna.

— Yejide, ți‑am explicat înțelegerea mea cu Funmi. N‑ar trebui să te frămânți din cauza ei.

— A zis că ești foarte atent cu ea.

Cuvintele mele nu aveau forța pe care mi‑aș fi dorit‑o, pentru că nu găseam nici urmă din furia și disprețul pe care le îndreptasem asupra lui Funmi cu o zi în urmă. Voiam să fiu supărată pe el, așa că vorbeam în continuare; încercam ca prin cuvintele mele să trec peste ceea ce simțeam și s‑ajung la furia pe care ar fi trebuit s‑o simt.

— Ce înseamnă asta? Explică‑mi și mie ce înseamnă „foarte atent“.

— Scumpo…

— Stai așa. Ia stai tu așa. Te rog să nu mă mai iei cu „scumpo“ în dimineața asta.

Dar de fapt voiam să‑mi spună „scumpo“, numai mie, nimănui altcuiva. Voiam să se întindă peste masă, să mă ia de mână și să‑mi spună c‑o să ne fie bine. Pe atunci aveam încă încredere că el va ști ce să facă și ce să spună pentru simplul fapt că era Akin.

— Yejide…

— Unde‑ai fost azi-noapte? Te‑am așteptat să vii acasă până mult după miezul nopții. Unde‑ai fost?

— La clubul sportiv.

— Ce vorbești? La clubul sportiv? Probabil mă crezi bătută‑n cap. La cât se închide clubul sportiv? Ia spune‑mi, la cât?

El a oftat și s‑a uitat la ceas.

— Vrei să faci poliție cu mine?

— Ai zis că între tine și fata aia n‑o să se întâmple nimic.

Și‑a luat haina și s‑a ridicat în picioare.

— Trebuie să plec la serviciu.

— Mă amăgești, abi?

M‑am ținut după el până la ușă, bâjbâind după cuvinte prin care să‑i spun că de fapt nu vreau să mă cert cu el, să‑i explic că mă temeam să nu mă părăsească și să rămân iar singură pe lume.

— Akin, o să te amăgească și pe tine Dumnezeu, îți jur. Dumnezeu o să te amăgească așa cum mă amăgești tu pe mine.

A închis ușa și m‑am uitat în urma lui pe geam. Era întors pe dos. În loc să‑și ducă servieta în mână, o ținea sub braț cu mâna stângă, astfel încât corpul i se înclina puțin într‑o parte și aveai impresia că o să cadă. Nu‑și aruncase haina pe umăr, ci o ținea strâns în mâna dreaptă; o mânecă îi atârna pe jos, o târa pe treptele verandei și pe iarbă în timp ce se îndrepta spre Peugeotul lui negru.

………………..

sursă foto cover aici