Traducere din limba coreeană și note de Iolanda Prodan
Editura ART, Colecția musai, 2019
Roman finalist International Booker Prize 2018
Pe fundalul unui oraș european cu o istorie recentă zbuciumată, o naratoare nenumită se confruntă cu o tragedie care a urmărit-o peste continente, o poveste adânc ascunsă în carnea familiei sale: povestea surorii ei care a murit în brațele mamei, la câteva ore după naștere. Pornind de la o listă de obiecte albe care conțin în ele atât viața, cât și moartea – scutecul bebelușului, laptele matern, prăjiturile din orez rotunde ca chipul fetiței -, tânăra îi scrie surorii pe care n-a cunoscut-o niciodată, încercând să se împace cu această imensă povară care o apasă.
Cartea albă este atât o meditație asupra culorii alb, cât și o călătorie în cotloanele celei mai ascunse dureri. Într-un stil poetic și laconic, volumul vorbește despre doliu și suferință, dar mai ales despre capacitatea spiritului uman de a depăși momentele critice, contemplând în același timp fragilitatea, frumusețea și caracterul bizar al vieții.
fragment
***
Acolo unde e lumină
Am citit povestea unui bărbat din acest oraș, în care acesta susține că și‑a trăit întreaga viață alături de sufletul fratelui său mai mare care‑și găsise sfârșitul, la vârsta de șase ani, în ghetoul pentru evrei. Spusă cu sobrietate și onestitate, oricât de neverosimilă ar părea povestea lui, era greu de pus sub semnul îndoielii. Bărbatul mărturisea că, din când în când, auzea vocea unui băiat, o voce lipsită de orice formă și substanță. Adoptat de mic de o familie de belgieni, bărbatul crescuse în Belgia. Cum nu știa deloc polona, nu‑și dăduse seama că vocea celui care‑i vorbea era chiar cea a fratelui său. I se părea că trăia un coșmar lucid care se repeta la nesfârșit, că începuse să o ia razna. Mai târziu, la vârsta de optsprezece ani, când a aflat povestea adevăratei sale familii, a început să învețe limba polonă ca să poată înțelege cuvintele băiatului a cărui voce continua s‑o audă de atâția ani.
Numai așa a putut afla de spaima resimțită de fratele său mai mare, dar și mai mic, numai așa a putut țipa aceleași cuvinte pe care fratele lui le‑a repetat cu atâta disperare înainte să fie capturat de soldații naziști.
După ce am citit această poveste, câteva zile am avut un somn agitat. Nu voiam să‑mi imaginez ultimele clipe din viața băiatului care fusese ucis la frageda vârstă de șase ani, dar gândurile mele se tot întorceau la el. Într‑una din acele nopți, când negura se îngâna cu zorii zilei și zbuciumul din sufletul meu se domolise, am realizat că eu nu mi‑aș fi dat seama dacă s‑ar fi apropiat de mine sufletul primului copil născut de mama, cel care a trăit doar două ore. Fetița nu a avut timp să învețe limba ei maternă. Timp de o oră a ținut ochii deschiși și a privit spre mama, dar pentru că nervii optici erau prea slabi, nu i‑a putut desluși chipul. În cele două ore din viața ei, tot ce a existat pentru ea a fost doar vocea mamei: Nu muri! Te implor, nu muri! Acele cuvinte, de neînțeles pentru ea, au fost singurele pe care le‑a auzit în scurta ei existență.
N‑am cum să știu dacă sufletul fetiței a venit vreodată la mine, oprindu‑se pentru o clipă pe fruntea mea sau pe colțul ochilor mei. Nu știu dacă acele senzații și emoții vagi pe care le‑am simțit în copilărie au fost transmise de prezența ei. Câteodată, când stau întinsă pe patul din camera întunecată, aerul rece mă face să cred că nu sunt singură, că cineva e lângă mine.
Nu muri! Te implor, nu muri! Instinctiv, gândul meu se îndreaptă spre aceste cuvinte pline de dragoste și durere, ce poartă în ele un sens pe care nu‑l pot înțelege. Îmi simt întreaga ființă atrasă ca un magnet de imaginea cenușie și încețoșată a corpului din fața mea, de căldura pe care o emană. Fără să‑mi dau seama, deschid ochii și privesc în întuneric, la fel cum a făcut cândva și mica făptură.
Lapte matern
Întinsă pe pat, femeia de douăzeci și doi de ani e singură în casă. E sâmbătă dimineață, iar prima pojghiță de gheață încă nu s‑a topit. Bărbatul ei în vârstă de douăzeci și cinci de ani a urcat pe muntele ce se ridică în spatele casei. A luat cu el o lopată, ca să îngroape copilul pe care femeia îl născuse cu o zi în urmă. Tânăra abia își poate deschide ochii umflați de atâta plâns. Simte durere în fiecare centimetru din corp, încheieturile mâinilor și picioarelor îi sunt inflamate, o ard. Pentru prima dată își simte pieptul moale, inundat de un val de căldură. Femeia se ridică și, cu mișcări repezi, își stoarce sânii. Primele picături apoase și gălbui se transformă încet în lapte matern, alb și mătăsos.
Ea
Mă gândesc la ea. Încerc să‑mi imaginez că a supraviețuit, că a supt laptele din sânii mamei.
O văd cum se încăpățânează să respire, cum prinde sfârcurile între buzele ei mici și tremurânde.
Mă gândesc la ea și mi‑o închipui crescând cu terci de orez, după ce a fost înțărcată; o văd transformată în femeia matură ce reușește să renască după fiecare moment greu cu care viața o încearcă.
O văd cum merge mai departe, întorcând spatele morții de fiecare dată când aceasta trece pe lângă ea.
Nu muri! Te implor, nu muri!
Cuvintele disperate ce o țin în viață sunt gravate ca o amuletă în carnea ei.
Mă gândesc la ea ca și cum ar fi aici, în locul meu, în acest oraș bizar de familiar, a cărui viață și a cărui moarte seamănă cu propria ei viață și moarte.
