De când am început să-ți scriu aici am trecut printr-o mulțime de cântece și o mie de stări. Am derulat împreună caseta cu soundtrackul viețiilor noastre, am descoperit muzici necunoscute și ne-am făcut planuri de festivaluri și de concerte. E timpul să ne oprim.
Câteva clipe, măcar. Abia după o noapte bahică mi-am dat seama că am trecut cu vederea și cu urechea o parte muzicală importantă, care ne-a răsunat în cap din copilărie și care răsună încă: muzica autohtonă. Aia bună, care se zbate pentru supraviețuire, măcar în amintirile celor care au trăit-o și care au trăit pe ea. “Scrisoare de bun rămas” e poate piesa pe care am ascultat-o cel mai des, fără să o dau vreodată pe radio. Are așa, un soi de dramatism care mă atrage. Și mai sunt piesele lui Alifantis, de la Piața Romană la „Balada Blondelor Iubiri”, trecând și prin “Ce Bine Că Ești”. Sunt piesele alea care se cântau mereu când mergeam la munte, băieții cântau la chitară, fetele la voce, eu nu cântam niciodată, dar îmi doream un pian. Cu ele toate n-am făcut niciodată playlisturi, cu toate că le-am purtat cu mine pe unde m-am dus. Am avut și seri cu Iris, cu Vama Veche, dar cele mai frumoase rămân serile din Lăptărie, serile de muzică live în care ne cânta Johnny Răducanu, care mi-au desenat harta muzicală a vieții, mi-au educat urechea și sufletul. Dar despre Johnny și Lăptărie cred că se cuvine un text separat.
Dintre toți artiștii ăștia există câțiva supraviețuitori și astăzi, dar adevărații supraviețuitori par că au rămas mai mult în amintirile noastre, dacă mai sunt și pe acolo. Timpul este profesorul nostru în toate, implicit și în muzică, și ni scoate din când în când la lumină, cu mansardele lor, cu ploile de la geam, cămașa de noapte, eșarfa în dar, cu tristețile provinciale și micile drame urbane de modă veche. Muzica românească din anii ’70-‘90 este un adevărat tur pe străzile din orașele românești și prin istorie, spre care privești uneori melancolic, alteori cu regret, un tur pe care e păcat să nu-l parcurgem din când în când.
