La începutul săptămânii am lansat cea de-a patra temă a celui de-al doilea sezon Vocea Ascultătorului: Care este pentru tine gustul copilăriei? Și v-am încurajat să ne trimiteți și rețeta, acolo unde este cazul.

Concursul se încheie duminică, 3 iunie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 4 iunie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.

Mai jos este unul dintre textele finaliste.

***

Camera de la stradă nu era niciodată încălzită. Adăpostea două vitrine pline cu vesela cea bună și niciodată folosită și, în mijloc, o masă rotundă de lemn ceruit. Iarna, camera de la stradă se transforma într-o împărăție. Mamaie Tudora umplea fiecare loc liber cu platouri de prăjituri, tăvi de plăcinte și munți de sărățele cu chimen. Nu avea nimeni voie să intre în cameră, nici să atingă sau să aducă vorba despre bogățiile din camera de la stradă până în ziua de Crăciun sau de Anul Nou. Iar tentația era, cum să vă spun, monumentală. Îmi găseam mereu de lucru în apropierea camerei de la stradă și adesea intram doar ca să mă minunez ca într-un muzeu al bunătăților ieșite din mâinile darnice ale unei femei micuțe la stat, dar hotărâte din fire. Mamaie Tudora crescuse ca singura fată într-o familie cu opt băieți. După două clase, a rămas acasă să spele și să gătească pentru frații ei care mergeau la câmp. Viața o transformase într-o supraviețuitoare și o luptătoare, iar după ce tataie Durică a murit mult prea devreme, a devenit șefa de drept a întregii familii (și era o familie mare, patru copii și vreo 12 nepoți) și a transformat-o într-un adevărat matriarhat. Nu știu cum reușea să facă toate bunătățile ălea de sărbători. Cred că, de fapt, era ceva rudă cu Moș Crăciun/Gerilă. Cel mai mult îmi plăceau prăjiturile cu foi, frământate cu suc de roșii și coapte pe fundul tăvii, umplute cu gem de caise. Tăiate romburi sau dreptunghiuri, prăjiturile ăstea erau perfecțiunea întruchipată. N-ai fi zis că niște foi scorțoase pot deveni atât de pufoase doar prin îngemămare. Vă spun, magie!

De Paște, mamaie avea mulți morți de pomenit și pregătea farfurii pe care le împărțeam pe toată strada. După un traseu epuizant de pupături, deochiată de toate mătușile și verișoarele mamei care ne vedeau de două ori pe an, abia așteptam să mă întorc acasă și să primesc farfuria mea pe care aburea cel mai parfumat și cremos orez cu lapte și cea mai fragedă, dulce și rumenă chiflă. Frământa pâinicile într-o copăiță de lemn, fără ceas și fără să cântărească făina, pe care mă lăsa pe mine câteodată să o cern printr-o sită deasă și așa de uriașă că abia o puteam cuprinde cu mâinile. Cred că le și descânta și binecuvânta în timp ce le frământa, știind că morții trebuie să se bucure de ele, altfel nu-mi explic cum de-i ieșeau atât de bune.

Dacă de mamaia Tudora mă leagă mai mult amintiri ale papilelor gustative, de tataia Durică mă leagă o amintire olfactivă și vizuală de neuitat. Preferam sărbătorile de iarnă, pentru că amintirea morților nu era atât de prezentă, iar tataie trecuse și el în partea cealaltă după ce am împlinit șapte ani. Până atunci, din momentul în care am fost suficient de mare și de încredere, adică de pe la 5 ani, la plecare, de sărbători și cu ocazia tuturor vizitelor, pe mine mă trimiteau să-l chem pe Durică de la cârciumă. Sunt convinsă că nu era cel mai potrivit loc pentru un copil (mulți s-ar scandaliza în zilele noastre), dar pentru mine era un fel de guilty pleasure. Intram tot într-un fel de împărăție. Cineva pusese cârciuma nu doar în drum, ci și la doi pași de casa bunicii, de-a dreptul în stația de autobuz. Odată intrată pe ușă, mă trezeam învăluită de fumul Carpaților și Mărășeștilor. Îl reperam rapid pe tataie, dar întârziam special pentru a asimila prin toți porii și cu toate simțurile tot ceea ce mă înconjura din locul ăla tabu: fumul gras, mirosul de mici la grătar, sticlele verzi și maro de bere și, mai ales, tejgheaua uriașă de metal – un fel de vitrină în care sticlele pluteau printre banchize paralelipipedice de gheață transparentă.

Vizitez adesea în vis împărăția din camera din față, iar amintirea raidurilor de recunoaștere și recuperare din cârciumă mi-o scot din când în cînd din sertar ca să nu o las să se estompeze.

P.S. Fără să-mi dau seama, cred că și eu le sădesc copiilor mei semințele unor amintiri gastronomice. Pare că-mi muriră lăudătorii, dar nu e puțin lucru să primesc laude în Italia pentru tiramisu și lasagna de acasă. Primesc aplauze la scenă deschisă și pentru fursecurile cu ciocolată sau cele cu mălai și coajă de portocală. Ingredientul secret? Dragostea, măi.