La începutul săptămânii am lansat cea de-a șaptea temă a noului sezon Vocea Ascultătorului (sezonul 4),  un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: descrieți mireasma favorită ca și când ați încerca să o explicați cuiva care nu are simțul mirosului. Care e parfumul, mirosul vostru preferat din toată lumea și cum “arată” el?

Concursul se încheie duminică, 2 decembrie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 3 decembrie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.

Textul Victoriei este, din nou, text finalist.

***

Zi fierbinte de vară, dar nu suferi. Ești copil. (Nu-mi aduc aminte să fi suferit vreodată de cald în copilărie)

Închide ochii și imaginează-ți că ești la țara. Undeva, într-un sat din Moldova, România. Modernul și arhaicul merg aici încă mâna în mâna. Dealuri line alternează cu văi prăpăstioase. Privirea e alinată din când în când de câmpuri întinse cultivate cu grâne. Spicele  galbene, moi ca o blană de pisică alintată se unduiesc sub suflarea vântului călduț. O casa cocoțată veghează în vârful unui dâmb, vestigiu de deal, vestigiu de munte. O casă care continuă să stea demnă, ca o doamnă a cărei frumusețe făcuse furori în tinerețe. O casă a cărei grație statornică ți se arătase în primii ani de viață în câteva cioburi de sticlă colorată, căzute de pe frontispiciul balustradei cu stâlpi de lemn sculptat care îi înconjura cu dragoste brâul cu prispa înaltă, pe trei laturi.

Ieși din casa cu tavanuri înalte, cobori scările exterioare de piatră, măiestrit construite pe mijloc, străbați poteca șerpuită, printre butuci de viță, până la poartă străjuită de o fântâna cu apă vie. Ești copil, ești parte integrantă a acestui peisaj. Se apropie bunicul, în opincile făcute de el însuși, sprijinindu-se în toiagul lustruit. E semeț și are aceeași măreție trecută, ca și casa. Apare și bunica, mărunțică, slăbuță, iute, dar cu o privire pătrunzătoare. Vine din câmpul de cartofi unde a stat aplecată ore întregi să culeagă în mâinile-i dibace, cu răbdare de înger, gândacii de Colorado. Cară două găleți goale. A venit să ia apă de la fântâna din care tocmai ai băut cu sete apă rece și bună.

Auzi câteva picături care se lasă să cadă în pământul însetat. Se transformă curând în răpăit. Îți arunci papucii și alergi să întâmpini ploaia, urmată imediat de ceilalți copii. Dansezi pe asfaltul fierbinte, răcorit de ploaie. Se cheamă fericire, dar tu nu știi încă. Bunica te strigă să nu mai întărâți ceata de năzdrăvani și să treceți la adăpost. Așa miroase ploaia pe asfalt, într-o după-amiază de vară.

Sursă foto cover aici.