Victoria Breia / Un nume poartă în el un destin

La începutul săptămânii am lansat cea de-a șasea temă a celui de-al doilea sezon Vocea Ascultătorului: Ce voiai să fii “când o să fii mare”? Și cum difera asta de cine ești acum.

Concursul se încheie dumincă, 17 iunie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 18 iunie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.

Voce constantă pe guerrillaradio.ro, Victoria Breia ne trimite iar unul din textele finaliste.

***

Ce vrei să te faci tu când o să fii mare?”. “Auzi tu, ce întrebare mai e și asta!“, mă gândeam la un moment dat. Asta și aia cu: “Pe cine iubești tu mai mult, pe mama sau pe tata?“. Peste ani mi-am dat seama că cele două sunt din categorii diferite. Când o pui pe prima îi sugerezi copilului că ar putea să aibă un vis, o aspirație. La a doua, îl pui doar într-o situație fără ieșire. Eventual cu cei doi “vinovați” martori, ca să fie și mai distractiv pentru cel care întreabă.

Aud vocea matușilor mele punându-mi prima întrebare. Și eu răspund tărăgănat (sau așa îmi aduc eu aminte vocile lor povestindu-mi mai târziu): “Când o să fiu mare, eu vreau să mă fac profesoară”. Să mă fac. “Eu” vreau să “mă” fac. Toți copiii cred că se fac ei pe ei. Și când te gândești că noi înșine suntem, de fapt, o părticică mică adăugată la toate cele care “ne” fac. Doar că nu ne spune nimeni asta în copilărie. N-am înțelege probabil. N-am înțelege că ceea ce credem noi că depinde în exclusivitate de noi este mai departe de noi decât cea mai îndepărtată stea din galaxie.

Modelele mele erau profesori, adică părinții. Și apoi, când meseria de profesor și-a pierdut magia dintr-un motiv sau altul, am vrut să fiu doctor. Și apoi cântăreața. Curând am aflat că trebuie să ai talent ca să poți să faci ceva ieșit din comun. Și mi-am dat verdictul de lipsită de orice talent înainte să încerc măcar ceva. Am intrat într-o perioada de pauză de la aspirații pentru o viitoare ocupație. Dacă tot nu ai șanse la excelență, la ce bun?!

Toate personajele ălea despre care citeam și reciteam până făceam cărțile flenduri, erau extraordinare. Mai apoi au devenit din ce în ce mai mari în conștiința mea. Și eu din ce în ce mai nesemnificativă. Citeam cu aviditate despre copii ca Paganini, în Defăimarea lui Paganini, despre Yehudi Menuhin, în Călătorie Neterminată, despre Mozart, din Qvo Vadis Musica? și despre Josephine Baker, din cartea omonimă, de Jo Bouillon… Ah, îl uitam pe iubitul meu din toate timpurile, Michelangelo, geniul, care-mi vorbea în cuvintele lui Irving Stone. Un personaj frumos și genial care nu știu cât a avut în comun cu Michelangelo cel adevărat, dar ce contează? Îi iubeam pe toți, dar mă striveau în orice ambiție pe care aș fi putut s-o am pentru excelență pentru că înghețasem înainte să încep.

Am mai visat la ceva în copilărie. Am visat la iubire. Cine nu visează la iubire? Și în asta am crezut suficient cât să nu îngheț. Uneori mi s-a dat înapoi, alteori nu. Am mers mai departe și la un moment dat am întâlnit pe cineva care știa cum să-și urmărească visurile. Asta l-a făcut să fie irezistibil. Asta și “his god looks”, că să folosesc un englezism în lipsă de ceva care să nu sune ridicol în limba română. Dar povestea nu se termină aici, decât în cărțile de povești și în romanele de dragoste.

Am început o aventură frumoasă, dar al naibii de greu de susținut. Nimic nu vine ușor în viața asta. Ajung invariabil la platitudini, dar așa gândesc acum și de ce n-aș spune-o și altora? Aș fi vrut să folosesc metafore, comparații, hiperbole și antititeze care vin doar atunci când izvorul scrierii vine din altă parte. Nu vin când vreau eu să port scrisul spre ceva, ci când mă poartă el pe mine. Numai atunci scrisul curge fără sincope. Aș fi vrut să vorbesc în vers și să descriu o viață așa cum aș fi putut s-o visez. Doar că acum scriu despre viață așa cum o trăiesc. Aș fi vrut să povestesc în “song form”, cum zice marele crab iubitor de lucruri strălucitoare din Moana. Că tot am admirat atâția muzicieni în copilărie…

Filmul ăsta îmi aduce aminte cu câtă încăpățânare refuză fiică-mea să se uite la DVD-ul cu filmul Moana pe care i l-am luat aici, în Europa. Dacă nu l-ați văzut, vă sugerez să ascultați cântecul care însoțește pașii fetiței și prelingerea zeiței prin oceanul care se desparte să le facă loc în mersul lor una către celaltă. Trezește ceva din adânc. Din foarte adânc. Am văzut filmul cu fiica mea, în original. Personajul principal se numește Moana. În varianta în engleză pentru Europa i-au schimbat numele și i-au spus Vaiana. E singura schimbare. Dialogurile se pot asculta în continuare și cu vocile originale. Pentru copilul meu, schimbarea de nume strică tot. Și uite așa, ne uităm la ce reușim să obținem pe diverse cai, variante în care personajul continuă să se numească Moana. Asta în ciuda faptului că avem DVD-ul, că în loc de imagine îndoielnică și sunet prost, am putea să avem parte de surround sound, bla, bla, bla. Dar ce contează toate astea când un nume poartă în el un destin…?

Revenind la visurile mele din copilărie și la ceva frumos concretizat în viața de adult, înclin să cred că am parcurs ceea ce trebuia să parcurg. Tot prin destin. Așa am ajuns aici. Pe lângă ce m-a învățat școala și pe lângă educația primită de acasă, am învățat mult din experiențele pe care le-am avut și procesul nu se sfârșește aici. Asta cu siguranță. Mai ales că e a treia oară când mă apuc de o facultate. Alta decât celelalte două de până acum.

Nu susțin o viziune fatalistă a lumii.  Uneori, ca să citez pe cineva iubit, trebuie să mă ciupesc să mă conving că nu visez. Și merg mai departe. Știu că nu puteam să înghețăm odată ce ajungem la o formă de existență la care aspirăm. E o luptă care nu se termină niciodată. Unde nu aduci energie, se instalează haosul.

1 comentariu
    Permalink

    “N-am înțelege că ceea ce credem noi că depinde în exclusivitate de noi este mai departe de noi decât cea mai îndepărtată stea din galaxie” cam exagerat ! Măcar distanța până la Lună. Sau kilul de carte oferit de Editura Humanitas.

Adaugă un comentariu
Numele tau *
Email *
Mesajul tău

Scrise de...
Adrian Andrei

Producător de muzică. Muzician al producției.

Adrian Popescu

Om bun la toate, dar mai ales la marketing.

Alex Tocilescu

Scriitor. Publicitar. Pisicofil. Președinte de bloc.

Alexandru Anghel

Luptător al Binelui. Al Binelui Învinge.

Ana Coman

Cu vocea și chitara la degetul mic.

Bogdan Budeș

Spirit critic. Regizor.

Bogdan Șerban

LogOutist profesionist.

Carla Teaha & Adrian Popescu

Scandinavi din România.

Doru Panaitescu

Iubitor de păsări și alte animale.

Florin Iaru

Poet. Optzecist douămiist. Martor al lui Apple.

George Mihalcea

Știrist. Cinefil convins.

Gilda Comârzan

Stăpâna hohotelor de surâs.

Iulian Tănase

Războinic de tot RîSSul.

Liviu Mihaiu

Fondator Academia Cațavencu. Fondator Radio Guerrilla.

Mădălina Ștefu

Absolventă de anagramatică și alte jocuri de cuvinte.

Mani Gutău

Muzician de cuvînt.

Matei Oprina

Îl mai cheamă și Octavian.

Mihai Dobrovolschi

Cogito Ego Sum.

Mitoș Micleușanu

Spirit multifuncțional, atins de Febre39.

Nic Cocîrlea

Tovarăș de drum. Camarad, Nomanslander.

Oleg Garaz

Muzicolog, specialist în BMW (Bach, Mozart, Wagner)

Petru Stratulat

Liniștitor, fără efecte.

Radio Guerrilla

Suntem noi, toți cei care gândim la fel. Eliberadio.

Redacția

Una pentru toți, toți pentru Radio Guerrilla.

Sebastian (Memo) Vrînceanu

Maestru biciclofonist.

Sorin Badea

Cu știința-n sânge.

Teodora Vamvu

Zînă online. Dar și offline.