Anual, în România dispar peste 200 de copii, dintre care cei mai mulți fug de violențele sau sărăcia de acasă.

Statistic, tații își pedepsesc mai des copiii, însă mamele, la acest capitol, nu rămân prea mult în urmă. Ce ziceți de copiii bătuți, din răzbunare, de către femeile părăsite de bărbați? Ei bine, acesta chiar este unul dintre motivele pentru care mamele sunt agresive cu copiii. Sunt și alte motive, desigur, spre exemplu părinții care își bat copiii ca să se răzbune (inconștient) pe părinții lor, care la rândul lor au fost violenți cu ei. În general, factorii declanșatori sunt: frustrarea, stresul, sărăcia, dar mai ales o proastă înțelegere a consecințelor violenței pe termen lung. De fapt, pe termen mediu și lung, copiii bătuți vor dezvolta (în majoritatea cazurilor) un comportament agresiv cu trăsături antisociale. De irascibilitate nici nu mai vorbim.

Pe de altă parte, dacă acești copii descoperă sau sunt direcționați spre diverse activități sportive sau creative, pentru evacuarea tensiunilor, ei pot atinge rezultate remarcabile. Spre exemplu în sporturile de contact. Deoarece au dezvoltat de mici toleranță la durere, ei pot da dovadă de o anduranță și o încăpățânare ieșite din comun. Dacă acestea sunt combinate cu o educație pe măsură, ne putem trezi cu un general sau cu un luptător pentru drepturile omului, un lider social, un formator de opinii, un psihanalist sau un filantrop.

Dar să mă întorc la nefericitul scenariu, din păcate foarte răspândit, în care tânăra mamă, după ce dezvoltă o ură viscerală față de bărbatul care a părăsit-o, redirecționează această ură asupra copilului. Mai grav este dacă cel mic seamănă cu tatăl. Astfel copilul devine o supapă pentru descărcările ei nervoase. Totuși, anumite mame, mai conștiente într-un anume sens, își dau copiii în grija altcuiva, tocmai ca să nu-i traumatizeze. Ele știu foarte bine ce le poate pielea. De asta e greu de judecat fenomenul abandonului, fiindcă nu se cunosc dedesubturile. În general, gura lumii turuie clasic: mamă rea, părinți inconștienți! Dar cine este interesat de istoricul acelei mame (acelui tată) ca să înțeleagă mai bine de ce sunt ”răi”? Nu pentru a le căuta scuze, ci pentru a studia fenomenul și a vorbi în cunoștință de cauză. Bineînțeles, nu prea avem timp, viața-i scurtă și grea. Să se ocupe specialiștii.

Și încă ceva, în legătură cu abandonul. Trebuie să înțelegem că, în anumite cazuri, copiii au o perspectivă mult mai bună tocmai departe de mamele sau tații lor biologici. Din păcate, și astăzi, mulți copii se nasc accidental, nedoriți, iar viețile lor sunt marcate de suferință și nefericire.

Mi-am amintit de cartea ”The Divided Self” semnată de psihiatrul Robert Laing, din păcate netradus la noi. Printre multe altele, Laing povestește cazul uneie tinere femei care s-a prezentat la clinică. După ce doctorul a remarcat că era fardată excesiv, femeia i-a explicat că în copilărie (și adolescență) a avut parte numai de ură, dispreț și umilințe din partea mamei. În cele din urmă, adolescenta a fugit de acasă, refuzând să se mai întoarcă vreodată. Dar în timp a observat că seamănă tot mai mult cu maică-sa. Practic, când se uita în oglindă, parcă o vedea pe ea. Asta chiar îi dădea fiori, ba mai mult, nici nu se mai putea privi fără crispare sau dezgust. Și culmea, tocmai expresia acelui dezgust pe care îl simțea când se uita în oglindă, semăna izbitor cu felul în care maică-sa o privea când era mică.

Până la urmpă, tânăra, deși frumoasă și cu un ten impecabil, a început să folosească foarte mult fard, care practic crăpa ca o mască. Era apărarea ei și singura modalitate de a nu o mai vedea pe maică-sa în oglindă.