Ce știu țesuturile tale și tu nu știi? Ce ascund adâncurile ființei tale, iar ție îți scapă. Ce veșminte îmbraci și nu le vezi? Cine ești tu cel ce îți înconjoară ființa acoperind-o? Cum poți afla? Stai și să le aștepți sosirea, pentru că apar, și apar exact atunci când crezi că privirea unui om este unică, iar amintirea unei lipse devine dependență. Să te pregătești zi de zi pentru ele, să nu le cunoști, dar să știi că orice înăuntrul tău se simte durere nu are cum să existe decât dacă în tine ceva e trezit dintr-un somn profund. Să simți cum urcă, cum îți inundă corpul, cum îți contractă abdomenul, cum îți macină tot ce ai crezut vreodată că te face pe tine să fii tu. Nu cu mult în urma visam, visam mult către o lume, care a apărut fără ca eu să îi știu locul, venirea, ora, sosirea, respirația, zâmbetul, pulsul, căldura. Visam crezând-o reală și exact realul ăla meșteșugit de mine mă durea. Dar ce te faci dacă nu știi, dar tu crezi că știi, că vezi, dar tu de fapt nu vezi. Să auzi, dar să nu fie el adevărul din ceea ce se aude. Ce te faci? Cum trăiești atunci? Ce te faci când nu știi cine ești tu și cine sunt ele. Cine ești tu și ce parte din tine s-a strecurat fără să ceară voie, insinuându-se printre cărările creierului tău, aprinzând luminițe amăgitoare. Așteptarea, până și așteptarea de acum are povestea ei pe care nu ți-o mai amintești. Nu aștepți acum, așteptai atunci, iar acum rătăcești fără să știi. Aștepți să fii iubit, salvat, văzut, recunoscut. Aștepți să ți se spună că ești în viață, aștepți ca o mângâiere să îți spună că ești tu și că e minunat că ești. Pași, sunete încărcate cu memorie, aștepți. Reînveți să simți. Să simți dincolo de orice trăire care diluează și amplifică lichide și substanțe înăuntrul tău. Să simți cu o atenție care e dincolo de tine. Fetița se plimba pe aleile parcului. Avea în stânga și în dreapta ei copaci dezbrăcați ce stăteau mândri în goliciunea lor. Își rezolvau treburile nestingheriți de pașii oamenilor ce de prea puține ori ridicau privirea către cer. Oamenii. Ce amalgam complicat de emoții și aer. Ce încurcătură de fire colorate. Deschiderea unei inimi durează exact cât omul nu știe, pentru că dacă a aflat se va reîntoarce imediat la ceea ce a învățat să fie, iar inima s-a închis la loc. La copaci nu simți asta, nici la flori. Le ele deschiderea e continuă, fără ondulații sau fluctuații. Nimic din ceea ce ar putea să facă un copac nu e brutal, nimic, pentru că dansează pe o frecvență chemată iubire. Totul e prezență pură. Iar cu noi oamenii nu e altfel. Ce ai de făcut este ca atunci când simți că în spatele gândurilor tale nu e iubire să te oprești și să te asculți. Dacă aluneci pe firul gândului ai să atingi undeva înăuntrul tău o umbră de care nu știai și pe care de cele mai multe ori nu o vezi, pentru că se confundă cu ceea ce crezi că ești. Sunteți complicați voi oamenii și întortocheați, îi șopteau copacii. Primiți în dar un ghem de ață roz la sosire, pe care îl încurcați iremediabil, răsună o voce hlizită. E ghemul vieții voastre. Unii încep să țeasă, alții se înoadă nemaiputându-se mișca. Îți trebuie răbdare să deznozi și mai ales, îți trebuie curaj să trăiești țesând arătându-le tuturor modelul tău. Traseul firului e limpede dacă îl urmezi, nodurile sunt un joc prin care înveți despre claritate, singurul reper pe care îl ai de urmat este iubirea simțită în contact cu orice ai face pe lumea asta. Mai rămân micile noastre secrete ascunse încă printre cutele țesutului ce îmbracă mușchii, se vor disipa și ele odată ce le zâmbești cu iubire, până atunci am să-mi ascut privirea pentru că ce fac ele este să mă oprească din a iubi.
