Pentru că iubirea adevărată o găsești atunci când știi să asculți sufletul ascuns între straturile de culoare ce acoperă pânza, în țesătura ce îți mângâie tălpile, în a atinge știind că atingerea o să rămână în memoria pielii atunci când tu nu ai să mai exiști dacă vreodată ai existat.

Undeva înăuntru o voce țipa și nu o auzea nimeni. Era o voce rece, metalică, ce o punea mereu la colț pe fetiță spunându-i că soarele nu e soare, că bucuria nu e bucurie, iar ploaia nu are voie să plouă.  Au locuit multă vreme împreună fără să se știe una pe cealaltă. Țipa la fetiță, într-o tăcere deplină, despre cum e bine și despre cum trebuie făcut, despre cum să simtă, despre rușine și despre cum să fii vinovată pentru că ești. Era lipită de limbă, de ochi, de inimă, de respirație și de ritm. O prezență ce se confunda cu țesuturile. Nu era iubire acolo, mai deloc, era doar o răceală în inimă de care fetița se rușina. Uneori i se strecura în vibrațiile vocii, alteori în gesturi, alteori în așteptări, de multe ori în privire. Nu știm despre ea, ne e ca o umbră, și ne acoperă ființa făcându-ne să credem că așa e tot ceea ce există și nimic mai mult. Au călătorit împreună prin viață ea și vocea. Una lipită de celalaltă. De unde veneau împreună și unde călătoreau nimeni nu știa. Fetița despre care vă spun avea o căsuță din pământ și paie, cu geamuri mici și ferestre colorate. Perdelele erau brodate, iar lebede albe alunecau reflectându-și plutirea în geamurile groase. Uneori stăteau, alteori se întâlneau toate la un loc, iar atunci când vântul bătea tare zburau peste lac fără să mai poată ateriza peste pământul înghețat. Rămâneau suspendate în aer până când vântul hotăra că e de ajuns, apoi reveneau în liniște, aliniate în fața geamurilor. Patul era alb, cu perne brodate sub care iarna, de frig, se ascundeau păpușile. În căsuță fetița se retrăgea atunci când lumea de afară nu mai știa să audă sau nu mai știa ce înseamnă firescul unei ființe. O construise cu drag și fiecare obiect avea în el delicatețea iubirii. Iar dacă v-ați întrebat vreodată cum arată iubirea, ei bine, priviți plutirea unei lebede ce se iubește cu vântul înăuntrul tăcerii unei perdele. Grădina avea sute de culori, sute de vieți și viețuitoare care își împărțeau în tăcere viața și viețuirea. Vocea, însă, o smulgea tot mai des pe fetiță afară din căsuță, iar ea începuse să se teamă că poate adevărul se găsește altundeva. O certa pentru că albul e prea alb, iar bucuria e prea bucurie. Ușor, ușor fetița uită de căsuță, uită de lebede, uită de adierea vântului printre undele lacului brodat, uită de trandafiri și uită de blândețe, uită de firescul ce șade, orientat după soare, în frumusețe și în bucurie. Toate se făcură nevăzute în spatele unui perete metalic iar, pe măsură ce vremea trecea, naturalețea ființei se amesteca fără urmă de scăpare cu brutalul din ceea ce noi chemăm viață. O viață construită artificial în care fiecare, unul câte unul, an după an, ne scufundăm uitând de atingerea delicată a obrazului și de perna albă, brodată la colțuri. Atingerea era mult și mult mai mult decât o simplă întâlnire a fibrei cu pielea. Era atingerea și iubirea celui ce a cusut cu gândul și inima la ființa ce își odihnea obrazul. Și numai așa nu și altfel poate fi hrănit un suflet, și numai așa și nu altfel ne iubim unul pe celălalt. Pe când vocea făcuse deja uitată căsuța, fetița credea că așa e viața și că așa e iubirea. Și trăim zi de zi, uitând despre tot, uitând despre cine suntem, uitând despre grădină, despre perdele, despre atingere, despre ființă, despre inimă, despre a face dragoste, despre a iubi, despre a zbura, despre a muri. Până într-o noapte când vântul a mângâiat-o și i-a amintit despre blândețe. Era o amintire atât de vagă și de îndepărtată ce cu ultimele forțe îi striga despre bucurie și despre lebede și despre firesc. Iar tu faci cale întoarsă și te întorci acasă doar că amintirea îți e lipită de piele, iar pielea nu a mai fost mângâiată demult, nici de om care să știe infinitul, nici de perne brodate, nici de lebede ce și-au găsit casa între unduirile unei perdele ce amintește încă de lanul de in, nici de liniștea din spatele vocii. Și începi să sapi spre grădina ta, pentru că e primăvară și pentru că te așteaptă florile și viața și tot ceea ce nu te face să te simți mic, pentru că ești imens în toată bucuria unei inimi ce știe.