Inima își găsise culcuș într-o floare cu petale mari, cărnoase și roșii. Se retrăsese acolo și tot ce își dorea era să fie lăsată în pace. Se lăsa legănată de sunetul pe care îl scotea planta atunci când își extrăgea ce îi trebuie din pământ și mângâiată de piciorușele gâzelor ce se opreau în drumul lor către câmpurile infinite de galben sau de roșu. Din când în când își ridica privirea și se uita către lume, privea spre pașii grăbiți și indiferenți, către zâmbetul plin de sarcasm atunci când venea vorba de iubire. Nu avem timp de așa ceva și oricum noi avem treburi mai importante de făcut aici pe pământ. Dar unde se află pământul știți? Cum vă stă capul știți? Cum vă cântă sufletul aveți idee? Cobora înapoi privirea către lumea din mijlocul plantei și își punea obrazul pe o ridicătură de pământ. Adormea ușor până când prietenul ei soarele, întinzându-și degetele lungi și subțiri, făcute din aer și foc, o bătu pe umăr. Tu ai treburi de făcut, nu te poți opri din toate, îi șoptea soarele. Cine sunt eu? Cine sunt eu să știu ce am de făcut? Am venit aici și nu înțeleg de ce, nu înțeleg lumea, nu-i înțeleg mersul și nu înțeleg ce nevoie are de mine, răspundea inima cu lacrimile ce i se înghesuiau în gât. Ai venit aici, șoptea soarele, pentru că altfel nu ai fi știut cum e să suferi, să plângi, să te bucuri. Ai venit aici pentru că trebuia să afli cum e să fii om, pentru ca mai apoi să îți amintești că ești totul. Ești totul într-un spațiu pe care am fost învățați să-l simțim finit și mic și strâmt. Fără tine oamenii vor fi într-o închisoare, fără tine pereții ar fi prea strâmți, fără tine lumea ar fi cu adevărat lipsită de sens. Fără ceeea ce tu poți face înăuntrul unui om, nimic din toate câte ei le-au inventat nu ar avea vreodată vreun rost. Și pare a nu fi real așa cum cheamă ei realitatea construită, dar mai adevărat decât orice lucru pe care îl atingi. Plutește și de multe ori nu se lasă văzut sau știut, se ascunde pe după aburii realității până când într-o zi ai să știi. Pentru că, vezi tu, inimă, fără tine ei nu își pot reaminti, fără tine nu vor face altceva decât să privească către celălalt neștiind cine sunt ei și cine e cel din fața lor. Neștiind către ce privesc și de ce privesc într-acolo. Inima se ridică, se scutură de fărâmele de nisipi ce își doreau o plimbare și se așeză în pieptul fetiței. Reîncepu să bată, și repuse totul în mișcare. Fetița își duse mâna la piept. Respiră adânc și deschise ochii mari către lume. Prin ei putea vedea acum limpede cum exista o inimă în orice mișcă pe fața pământului, o inimă care pulsează și care știe despre cine e, doar că a fost acoperită de lumească uitare. Iar ea o simțea. Simțea fiecare trăire, fiecare mișcare, fiecare tristețe și fiecare bucurie. Simțea că dincolo de toate astea e totul. Și ce ironic. Să povestești cuiva despre asta, îți va zâmbi neștiutor și plin de furie. Furia ascunsă în frica simțirii despre care nu mai ai amintiri, pentru că te-ai scufundat prea tare în realitate. Soarele se făcu nevăzut într-un colț al universului, lăsând inima să bată dincolo de ceea ce noi nu mai știm.
