De câte ori vă plimbați seara prin București să admirați Palatul Parlamentului (a doua clădire ca mărime, după Pentagon, cică) veți avea ocazia să admirați un stol mare de păsări de talie mare, cu anvergură impresionantă, de culoare deschisă, dând târcoale impunătoarei clădiri. De fapt, aceștia pot fi văzuți aproape oriunde în capitală, urmărindu-te obraznic și așteptând, parcă, să scapi punga cu sărățele pe jos pentru a profita de ocazie.

Pentru că am auzit mulți oameni numindu-i greșit “albatroși”, acest articol (și următorul, fără a avea pretenția că astfel vom fi epuizat subiectul) se ocupă cu destăinuirea secretelor acestor păsări: pescărușii de talie mare din București.

Da, albatroșii sunt păsări marine, ce pot fi văzute sporadic în Europa doar pe coasta Oceanului Atlantic și, accidental, în nordul extrem al continentului. Doar că ce vedeți zilnic în București sunt niște pescăruși de talie mare, 99% din exemplare aparținând aceleiași specii, pescărușul cu picioare galbene mai exact (Larus michaellis).

Răspândit în vestul, centrul, estul și sudul continentului (preponderent în zonele de coastă de la Oceanul Atlantic, din bazinul Mării Mediterane, respectiv coasta vestică a Mării Negre), acest pescăruș are o talie impresionantă: 66 de centimetri lungime (din cioc până în vârful cozii), respectiv o deschidere a aripilor de 160 de centimetri (depășind și anvergura multor răpitoare de la noi și chiar a unor specii de acvile!)

Mai interesantă este povestea acestei specii și cum a ajuns acest pescăruș să fie stăpânul cerului în marile orașe ale României.

Pescărușii, indiferent de talie, sunt specii piscivore, mâncând preponderent pește și alte animale acvatice. Pescărușul cu picioare galbene nu face excepție de la această descriere generala a genului. Excelent vânător și oportunist de meserie, acesta are o dieta variată, în mod tradițional alegând să se hrănească pe malul mării, în larg sau în zonele umede învecinate.

Dieta acestui pescăruș s-a modificat destul de mult în ultimii ani (zeci de ani, mai exact). Cuibărind colonial pe coaste expuse, acești pescăruși au început, în timp, să ia cu asalt marile orașe, în special iarna, aici găsind locuri mai adăpostite și hrană (iarna, pescărușii prefer zonele continentale, hrănindu-se cu rozătoare – acestea rămânând active și în sezonul rece – dar și cu stârvuri, mâncare din gunoi sau alte păsări pe care le pot prinde, inclusive ouăle acestora). Pe scurt, adaptabilitatea mare în a se hrăni și abilitatea de a parcurge mari distanțe în zbor i-a apropiat de habitatele antropice.

Mai mult, în timp, acești pescăruși au început să cuibărească în orașe, preferând clădirile înalte, cu acces dificil, aidoma coastelor expuse, unde prădătorii nu ajungeau ușor la cuiburi. Practic, aceștia cuibăresc azi printre antenele de pe blocuri, iar hrana și-o asigură iarna din gunoaie, vara pescuind în salba de lacuri ce înconjoară Bucureștiul, fără a refuza însă orice altă sursă de hrană găsesc în metropolă.

Povestea continuă cu o pățanie de la mine din cartier. Joia asta primesc un telefon de la un vecin, care stătea două străzi mai incolo:

– Doru, am o pasăre mare în balcon. Mi-am închis pisica în casă să nu o atace.

– Cum arată pasărea?

– Hai să-ți trimit o poză.

– Hait, e un juvenil de pescăruș cu picioare galbene.

– Dar nu are picioarele galbene! Sunt un roz cenușiu mai degrabă.

– Așa e, dar așa se numește specia. Vin să te ajut imediat.

Așa că m-am dus și l-am găsit acolo, în curte, deja obișnuit cu prezența oameilor. Fiind deja iunie, puiul era bine dezvoltat și, deși părea apt de zbor, nefiind suficient de experimentat, nu reușea să decoleze din curtea strâmtă, unde era și un oțetar care îl încurca la decolare.

Folosind două mănuși de grădină, cu atenție sporită să nu mă trezesc ciupit sau cu vreo lovitură de cioc în ochi, am prins pescărușul. L-am pus într-o sacoșă să se liniștească și l-am dus frumușel pe acoperiș, în protestele părinților săi, apăruți de nicăieri, care nu conteneau să țipe și să mă atace. Puiul de pescăruș s-a îndepărtat de mine, fără să zboare, ajungând imediat lângă părinții săi, în continuare extrem de vocali.

Am plecat acasă liniștit că am făcut o faptă bună. O oră mai târziu, aud zgomote pe acoperiș la mine acasă și, uitându-mă pe geam, mare mi-a fost mirarea să văd același pui, pe acoperișul meu de această dată. Aha, deci știi să zbori, bandit ce ești!

Evident, era însoțit de părinții lui, care erau în căutare de mâncare, la mine pe mansardă!

Am râs, ne-am amuzat, am făcut câteva fotografii doveditoare, după care fratele meu a plecat cu bicicleta la o mica plimbare.

Câteva minute mai târziu, mă sună:

– Vezi că pescărușul tău nu mai e pe bloc, este jos, în fața scării.

– Aoleu, hai ca vin jos să-l recuperez.

Cum am coborât, l-am văzut. Era puțin mai încolo, încolțit de doi paznici de la un liceu din apropiere, care încercau să îl ferească de mașini. Am pus repede mănușile în mâini și am încercat din nou să-l capturez. Puiul de pescăruș însă a profitat de deschiderea străzii și a început să bată din aripile deja mărișoare, reușind într-un final să decoleze, în țipetele de acompaniere venite de sus, de la ceilalți pescăruși care îl păzeau de cele două ciori grive care veniseră deja să-l sâcâie.

Am urcat în casă și am răsuflat ușurat: o nouă generație de “albatroși” de București este pe drum.

Închei acest articol cu promisiunea că săptămâna viitoare trecem în revistă toate celelalte specii de pescăruși pe care le puteți vedea în București și celelalte orașe mari din țară.

Până atunci, spor la semnalări de faună tuturor!